O primavara ca o iarna rece si intunecata

Aveam mari pretentii de la acest anotimp. Speram ca dupa ninsorile lungi si nesfarsite, dupa ger, dupa serile timpurii si triste o sa vina ca o mangaiere de caldura si lumina. Cu parfum de flori, cu raze vesele batand in geam, cu plimbari pline de zambet in dimineti insorite, cu ciripit de pasarele si cu speranta. Mai ales, speranta.

Mie mi-a adus in schimb depresii, astenie, migrene si un sentiment sfasietor de ceva care nu mai vine. Ma simt suspendata in timp si spatiu, sperand sa pot prinde cu varful piciorului o bucata de teren stabil, care sa ma primeasca si unde sa ma simt in sfarsit…sosita. Dar sentimentul asta de calatorie inutila, de drum gresit, de inceput fara sfarsit se acutizeaza pe zi ce trece. Sunt calatorul etern, nomadul care nu isi gaseste locul nicaieri. Neliniste, neputinta, inutilitate…toate ma lovesc, ranjesc la mine, ma afunda mai rau in intuneric, in frig, in iarna.

Nu stiu cum sa descalcesc itele sufletului si care e capatul bun, care sa ma duca spre un deznodamant bun. Sunt un Icar etern pierdut in labirint, care nu reuseste sa isi construiasca aripile salvatoare. Mereu se frang, si cad inapoi, in abis. Sunt confuza si ma apasa sentimentul inutilitatii oricarei zile. Nimic din ce fac nu e bine si nimic bun nu apare la orizont.

Nici macar nu stiu unde vreau sa ajung. Ce vreau sa fac. Stiu doar ca vreau un happy-end. Oricare ar fi asta…