Dupa razboi

Ma adresez acum celor invinsi. Celor care au luptat cu vitejie, care au sperat luptand, au visat Victoria, celor care au sacrificat multe (poate totul) in lupta,  celor care au renuntat la multe pentru a avea comoara cea mare, cea de la final, si care au pierdut…pur si simplu. Si nu au pierdut doar o batalie, pentru ca aceia mai au sperante. Ci au pierdut totul….Razboiul!… Si-au vandut casa, au pierdut toata averea, si-au vandut chiar si sufletul pentru premiul cel mare, pentru POTUL FINAL….si care… au pierdut TOT!

Vreau sa vorbesc astazi cu cei care nu mai au nimic de pierdut.

Ce simtiti? Nimic? E normal…psihologii v-ar spune ca totul e normal, ca sunteti normali, ca faza prin care treceti se numeste negare. Inca nu va dati seam ace se intampla, refuzati sa credeti ca totul s-a sfarsit, si sunteti intr-o stare ciudata, in care parca plutiti in afara propriului corp, in care totul i se intampla altcuiva si asistati ca simpli spectatori. Urmariti un film, va e mila pentru soarta eroului si va bucurati ca nu vi se intampla voua…Stiti ca maine e o noua zi. Ca va veti trezi si totul a fost un vis urat. Si ca de fapt sunteti inca in joc, nimic nu e pierdut, sansa e de partea voastra…

Negarea…e poate cea mai blanda etapa a procesului prin care trece sufletul uman…bucurati-va de ea, pentru ca urmatoarele etape sunt mult  mai dureroase…Mai greu de ignorat…

Ulterior, incepeti sa va enervati. Adica, ce vrea sa insemne asta? Cum poate sa vi se intample asta tocmai voua? Pentru ca nu ati gresit cu nimic! Ati facut totul ca la carte. totul pentru victorie. Ati sacrificat multe! Atat de multe! Dimpotriva, ar trebui sa primiti un premiu. O medalie de erou! Pe care sa scrie: Am luptat, am dat tot….si am supravietuit!……..Oare? Ati supravietuit? Si ce v-a mai ramas? In lipsa premiului supreme, urmarit atat amar de vreme, ce mai ramane? Un premiu de consolare? Ca sunteti inca in viata? Ca ati invatat din experienta?…..Pffff!!!! Nu dati doi bani pe asta! Ce conteaza o lectie in plus in scoala vietii cand ati luat nota 4 la examenul final? O ceapa degerata! Nici atat! Si va infuriati Va suparati pe lume, pe supravietuitori si 0 e voi insiva. !….si chiar si asta e normal….

Iar apoi…incepeti sa renegociati….inca mai aveti ceva de dat la schimb. O moneda ruginita, ramasa pe fundul cufarului, care stearsa bine pe maneca inca poate sa sclipeasca in soare. Implorati…Oferiti orice….totul…chiar si ce nu aveti… stiti ca daca va merge, veti face voi rost cumva…absolut TOT…pentru o zi in plus. Doar una! Cum spunea Eminescu intr-una din poeziile lui:

“De cate ori am asteptat
O soapta de raspuns!
O zi din viata sa-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns…”

Cand implorarea si oferta de compromise au ajuns intr-un punct mort…cand nu mai exista resurse pentru a ajunge la pace…si chiar furia voastra s-a epuizat si a facut “fassssss!!!!!” ca un balon fara caracter…cadeti in depresie….in disperare. Va plangeti de mila…Vreti sa va taiati venele pe verticala, pe o atmosfera muzicala in ton…nu mai simtiti puterea nici macar sa raspundeti la telefoanele prietenilor…Aceia putini care au supravietuit etapelor anterioare. Vreti doar sa fiti lasati in pace. Sa uitati…Sa cadeti in nefiinta. Orice, numai sa nu mai doara…

Iar intr-un final, fara sa va dati seama, vedeti ca in timp ce erati incostienti, in camera s-a aprins o lumina. Nu stiti de cand e acolo. Dar va face sa va simtim in viata. Sa deschideti ochii carpiti de lacrimi. Constienti de realitate. Cine stie cat timp a trecut? Oare cate ati pierdut? Ati pierdut ceva…stiti…dar parca nu mai doare asa tare…Intrati in faza de acceptare…Ati facut tot ce ati putut! Si in sfarsit…renuntati…va acceptati asa cum sunteti….si treceti maideparte!

Ati supravietuit! Si da, ati invatat din experienta! Si da, ati pierdut! Si ce daca? Mai sunt atatea razboaie de purtat in viata….Si asta e doar unul. Si veti mai pierde si altele…

Intr-un final…e ca la Poker! Serios! Castiga nu cel care are mai multe resurse, ci cel care are mai multa putere de lupta si incredere in el!

Anunțuri

Migrenele – motiv de panica?

Ieri dimineata am dat pe la farmacie sa imi iau niste buline pentru dureri de cap, ca sa nu mai umblu cu miloaga pe la colegi cand se intampla nefericitele evenimente. Destul de dese in ultima vreme, datorita atat atmosferei „de vis” de la birou, cat si muzicii „divine” de bormasini, pickamere si alte instrumente de tortura. Ca la noi in cladire se tot renoveaza catev un etaj de un an de zile de cand ne-am mutat aici.

In fine, la tejghea -doi farmacisti:

– As dori si eu niste pastile pentru dureri de cap!

Ei, amandoi, privindu-ma ingrijorati.

El: Pentru dumneavoastra?

Eu: Da!

Ea: cum va impacati cu Piafenul?

Eu: nu prea bine. E scump si prost. Dati-mi altceva…Paduden?

El: Pai, si Piafenul si Padudenul contin aceeasi substanta activa.

Eu: nu vreau Piafen.

Ea: tot Ipubrofen contine si Piafenul, si Padudenul, si Ibalginul…

Eu, deja stresata: Ibalgin!! Dati-mi Ibalgin!

Farmacista se repede sa imi aduca ce am cerut, speriata. Vine cu o cutie de Ibalgin si ma intreaba:

– Va ajung 6? Sau va dau mai multe?

– 6 sunt suficiente!

– Avem si apa daca doriti sa luati una.

Acum, eu nu stiu ce fata oi fi avut la prima ora de dimineata ca sa ii sperii in halul asta pe farmacisti. S-au comportat de parca mai aveam putin si imi dadeam duhul, desi eu vroiam niste amarate de pastile pentru dureri de cap. Poate ca migrenele au devenit o plaga ce ameninta sa duca omenirea la extinctie, astfel nu pot sa imi explic reactia lor. Refuz sa cred ca arat asa rau incat sa incep sa sperii lumea!

Alt banc

Se pare ca e perioada bancurilor pe seama vietii mele. Ma suna mama azi sa imi spuna ca au inceput sa ma peteasca femeile in orasul meu natal.

A venit azi una la ea si i-a zis ca eu, daca tot sunt singura, nu as vrea sa ma intalnesc cu „nu-stiu-cine” din nu stiu ce sat, ca e si el tot singur, divortat, desi are un copil care sta cu nevasta? Pere-mi-se, daca suntem amandoi singuri, e clar: ne potrivim perfect!

Nu stiu daca sa rad de ridicolul situatiei sau sa ma supar ca, daca au ajuns sa ma peteasca babele, e semn de batranete…clar!

Eu daca vreau sa fluier…

Cand au inceput sa faca reclama la filmul asta la televizor, tata a prins titlul din zobr si tot zicea prin casa, razboinic: „Eu daca vreau sa fluier, fluier!”

La care sora-mea, exasperata, ii zice intr-un final, foarte mirata:

-Pai si nu fluieri? Cine te tine??

Aventuri in Supermarket

Joia trecuta am fugit in pauza de masa peste drum de birou, la supermarket, sa imi bifez necesarul de produse lipsa din gospodarie. Printre altele: spuma si sare de baie. (Da, pentru mine astea fac parte din strictul necesar).

La casa, inaintea mea era o baba cam dusa de-acasa, care o teroriza pe fata de la casa cu povestile ei domestice. Imi pun produsele pe banda si astept ca baba sa termine de vorbit ca sa imi vina randul (la casa, nu la vorba).

Deodata, ma pomenesc cu baba:

– Ce e mama, in borcanul ala?

-Sare de baie, ii raspund eu scurt.

-Aaaa, daaaa? Eu nu am mai facut baie de 7 ani!

– !!!????!$#@!

– Da, doar ma sterg asa cu prosopul umed!

– !!!????!!!#$@!

Eu la 30 de ani

Era sa denumesc articolul “femeia la 30 de ani”, insa nu ma identific ca femeie si in nici un caz nu realizez ca am ajuns la aceasta varsta, asa ca ma gandesc ca daca o repet destul de des, o sa reusesc sa mi-o asum.

Nu stiu cand au trecut anii astia, pentru ca eu una ma simt la fel de necoapta, zapacita si cu fluturi in cap, ca la 20. De fapt, vorbesc prostii, ma simt ca o adolescenta care abia incepe sa descopere lumea din jur.

Si eu, copilul etern, descopar cu uimire ca astazi schimb prefixul si nu reusesc sa imi dau seama ce se intampla. Parca ar fi vorba de alta persoana. E imposibil sa implinesc 30 de ani, cand eu inca nu mi-am croit albie stabila si ferma prin viata. Caut inca jobul ideal, care sa ma satisfaca, iar pe plan personal nici atat nu am ajuns la o stare care sa ma incante. Sa nu mai vorbesc de cele doua esecuri care imi marcheaza cele doua domenii ale vietii: am avut jobul ideal in compania ideala si l-am lasat de bunavoie, iar pe plan personal am deja un divort la activ. Iar marea mea iubire…ei bine, e imposibila!

Deci, facand un calcul rapid, constat ca nu prea am cu ce ma lauda. Poate si de-aia m-a cuprins depresia in ultima vreme. Buletinul imi spune ca am ajuns la o etapa a vietii in care trebuia deja sa fiu un adult responsabil, cu un job in plina ascensiune si sa ma bucur de cea mai frumoasa parte a unei iubiri…asa ca in filme. Iar eu de fapt, sunt un copil tembel, impulsiv, care inca se balbaie in fata sefului, care se sperie cand a facut o boacana si afla parintii, care se impiedica pe strada daca i se arunca o privire admirativa. Nici vorba de femeia puternica si frumoasa care as vrea sa fiu…

Mi-a zis Rita azi ca “fericirea ne-o facem noi, numai noi si nimeni si nimic altceva! Sper sa nu trebuiasca s-ajungi si tu la 37 de ani ca sa realizezi asta!”

Eu m-as bucura sa ajung la acest grad de intelepciune si sa pot sa ma bucur intr-adevar de micile bucurii ale vietii, nemaicautand riduri si defecte pe o suprafata imperfecta de la natura. Chiar si la 37 de ani! Mai bine mai tarziu, decat niciodata. Ca teoria o cunosc. Si eu stiu sa dau sfaturi intelepte. Dar practica….practica se lasa de fiecare data cu lovituri, cucuie, noduri in papura si dezamagiri.

Deci, hai sa traiesc! Va multumesc pentru urari si sper sa avem cu totii parte de ele…in practica!