La un an….

Iata-ma-s! Tot incerc sa imi adun gandurile de cateva zile pentru a mentiona cum se cuvine evenimentul. Nu prea imi iese, insa…am dat vina pe faptul ca am exilat fumatul in bucatarie, asa ca azi mi-am luat nasul la purtare si tigara in coltul gurii, pentru a ademeni Muza cu putin fum de tigara. Surprinzator, nu prea vrea sa isi faca aparitia.

As fi vrut sa transcriu in cuvinte faptul ca ziua asta ma gaseste puternica, libera, pe picioarele mele, cu angoase, ca tot omul,  ceva sechele, in sa per total, in regula.

De fapt, ziua asta ma gaseste plictisita. Atat de plictisita, incat mi-am adus aminte cu greu ce zi e azi. Si trista. Si departe, mult prea departe de ceea ce as fi vrut sa fiu azi. Daca acum un an imi spuneam ca a doua zi dupa divort voi pleca la Bucuresti, pentru  a-mi urmari visele pierdute, ei bine, azi sunt tot aici, in acelasi loc in care eram acum un an: in deriva!

Sunt ca o nava pierduta pe mare, dupa ce a supravietuit unei furtuni cataclismice. Fara vele, fara directie, inca nevenindu-i sa creada ca nu a inghitit-o furtuna. Si ce e mai rau, e ca daca inainte de furtuna avea un tel, un port spre care sa se indrepte, azi nu mai are nimic. A pierdut si harti si busole si nici macar stelele nu se mai arata pe cer pentru a-i oferi o raza de speranta in intuneric.

Marinarii, cei care au supravietuit, sunt extenuati. Nava pluteste fara sa aiba nici cea mai mica idée unde este. Si nici macar nu stie unde vrea sa ajunga.

Poate doar sa spere la un naufragiu pe o insula pustie, unde sa o ia de la capat. Fara istorie, fara regrete, fara bagaje.

Asa ca, nu e nimic deosebit de mentionat azi…E doar o zi ca oricare alta. …Si mi-e totuna!

P.S. It’s not the anniversaries, it’s the road in between! …..

Anunțuri

Smooth operator

“Hey, sexi! Ce faci? Imi pare rau ca nu am apucat sa vorbim prea mult seara trecuta, nu ca nu mi-ar fi facut cea mai mare placere, insa a trebuit sa vorbesc cu niste clienti si stii cum e, a trebuit sa stau cu ei. Sper ca te-ai distrat totusi fara mine, stii ca esti fata mea preferata! Te pup! Pa”

Exact, fetelor! Vorbesc despre genul vostru preferat de barbat! Cel care tace si le face! Cel care te priveste intens, seducator, aruncandu-ti priviri de genul “Esti singura femeie pentru mine in aceasta incapere!”. Cel care te topeste cu un zambet. Cel care iti provoaca un orgasm numai luandu-te de mana ca sa iesiti afara din club la o tigara, unde puteti vorbi  in liniste, departe de zgomot, fum, si mai ales…departe de priviri nedorite. Ei bine, dragelor, exact acest moment ar trebui sa fie un moment de alarma pentru voi. Cel in care te invita afara. Un barbat care nu are nimic de ascuns, te tine de mana, te priveste, iti vorbeste si te saruta chiar si in mijlocul unei multimi galagioase si indiscrete.

E cel care are ceva de ascuns. Cel care nu ti se dezvaluie cu totul niciodata. Tu il consideri misterios din aceasta cauza, deci atractiv. Caci necunoscutul ne atrage. Dar el de fapt, doar se ascunde. Nu vrea sa se deschida in fata ta. Nu asta urmareste. Cauta doar o evadare din cotidian. Poate e insurat si plictisit, nevasta lucreaza pana la ore tarzii si gaseste in tine atentia pe care a pierdut-o acasa. Sau poate e workaholic si te gaseste pe tine ca un mijloc perfect de refulare ( a se citi blowjob). Sau e doar un player. Unul care face asta doar din placere, ca hobby. In orice categorie s-ar incadra, e periculos. Nu e ceea ce iti trebuie.

Nu te lasa amagita de atentia lui, de privirile intense, de zambetele seducatoare, cuvintele atent alese si atingerile aparent nevinovate care constituie pentru el preludiul unei partide rapide, in urma careia iti va uita adresa si numarul de telefon. O sa constati foarte repede ca, cu un asemenea barbat, orice pas castigat va fi urmat de alti doi pierduti rapid…

E genul de barbat care nici nu te lasa sa mori, nici nu te lasa sa traiesti. Nu vrea sa se implice, dar nu i-ar placea nici ideea ca tu sa uiti de el complet si sa iti vezi de viata ta.  Pentru ca vezi tu, reprezinti o partida ocazionala, fara complicatii, fara eforturi multe. Asa ca te tine in sah, intr-un joc continuu de-a soarecele si pisica, in care el iti arunca o momeala pricajita, pe care tu, dornica de atentie te arunci cu toata puterea…abia dupa actul principal, cand el isi cauta hainele grabit, uitandu-se la ceas cu o mana si vorbind cu cealalta la telefon cu altcineva, mai important decat tine, incepi sa realizezi. Nu ii cauta scuze. Nimic nu poate fi mai important decat un postludiu. Sau decat telefonul de dupa.

Daca ai ratat toate semnele de mai sus, atunci macar ia aminte la linistea telefonului din zilele urmatoare. Nu te va mai cauta pana la urmatorul moment in care va avea nevoie de o “evadare”. Si chiar si atunci, nu iti garantez ca va nimeri numarul tau de telefon…Nu te amagi ca esti unica…

E barbatul care vrea maximum de placere cu minimum de efort.  E ca flacara unei lumanari…Arde intens pentru o clipa, atragand moliile naive, Dar…nu dureaza…se stinge rece, fara efect, fara happy end, iar tu ramai cu aripile parlite, inca intrebandu-te ce dracului tocmai s-a intamplat.

E barbatul de care mama ta ti-a spus sa te feresti…si doar tu nu o asculti niciodata pe mama…ca tu esti mai tanara si mai desteapta si traiesti alte vremuri, deci stii mai bine…

Nu are cum sa ti se intample tocmai tie…pana ti se intampla. Te revolti? Iti spui ca nu ai cum sa fi fost tocmai tu atat de proasta? Ei, bine, asta e! Shit happens! Nu insista in prostie, asta e mult mai grav. Iesi din mocirla si fugi cat te tin picioarele! Si fa-o ca la Hollywood! Make him to remember it!

Sufletul pereche – mit sau realitate?

In ultima vreme ma bantuie cliseele, se pare… Eu una, sunt o sceptica. Nu numai ca nu cred in suflete pereche, dar nici macar nu mai cred in ideea de cuplu, pur si simplu. Si sunt multi ca mine acolo, in lume. Eu una, m-as multumi nu cu ideea “ si au trait fericiti pana la adanci batraneti”, ci cu ideea mai banala, mai aproape de realitate “si au trait fericiti pentru o vreme”, pana cand au aparut discutiile legate de bani, job, timpul prea putin petrecut acasa, pasiunile ne-comune, prietenii ne-comuni, deci nepotriviti si multe altele de acest gen…

Ma uit la Sex&The City. In reluare. Si intr-unul din episoadele vazute azi, se trateaza aceasta tema a “sufletului pereche”. Si cum in ultima vreme, cativa din prietenii mei, deveniti peste noapte “credinciosi” in acest concept mi-au tot facut marturisi pe tema aceasta, am inceput sa reflectez.

Exista oare acest suflet pereche? O expresie atat de simpla, dar care inseamna atat de mult…Nu e oare periculos sa ne punem toate sperantele in acest concept….sa credem ca in tot universul asta exista doar un singur om…unul singur, potrivit noua? Si daca nu il intalnim ce se intampla? Traim incompleti pana la sfarsitul vietii? Tristi? Ratati? Si daca totusi il intalnim si nu il recunoastem? Sau poate il recunoastem, dar…nu dureaza…daca e casatorit deja? Daca nu ne iubeste inapoi? Daca ne iubeste si totusi dupa un timp, se rupe totul in ritmul cotidian? Ce facem? Ne continuam viata…cautand ce? Ca doar sufletul pereche tocmai l-am lasat pe drumul vietii, asteptand alta “ocazie”.  Si daca sufletul nostru  pereche inca nu s-a nascut? Ce facem? Il asteptam, eventual il si luam din gradinita sa ii facem educatia? WTF? Doar nu suntem in seria Twilight! In viata reala, pentru asta, am fi acuzati si condamnati pentru pedofilie instant. Sau, si mai amuzant! Daca e mult mai in varsta decat noi? Cu un picior in groapa? Asta ar fi interesant de luat in calcul doar daca ar avea banii lui Columbeanu…

Si daca iubim un om cu toata puterea si totusi, in timp, relatia se termina…inseamna ca nu a fost sufletul pereche? Ci doar un concurent in cursa pentru trofeul suprem? Pai, daca e asa, pana la urma de unde stim care e sufletul pereche? Pentru ca de fiecare data cand vom iubi, vom considera ca l-am gasit. Cum recunoastem originalul de restul “made in china”?

Daca stau sa ma gandesc, imi place cuvantul “suflet”….si imi place cuvantul “pereche”…mai departe de atat…m-ai pierdut…

Una din prietenele mele cele mai bune crede cu tarie si naivitate in acest ideal. Desi toate relatiile ei s-au sfarsit prost. Desi isi alege cei mai nepotriviti barbati. Desi iubeste cu tarie de fiecare data. Si fiecare din ei a fost “sufletul ei pereche”. Atat de pornita a fost sa imi demonstreze ca iubirea absoluta exista, incat mi-a dedicat un post intreg pe blog, spunandu-mi ca “Dragostea exista, draga mea!” De unde atata credinta, dupa atatea rateuri, daca pot sa intreb? Un alt prieten bun (da, dragul meu, de data asta despre tine vorbesc 😉 ) iubeste pentru prima data in viata cu adevarat. Si il cred ca asa simte, de fapt, chiar m-a surprins sa gasesc asemenea sentimente la un barbat. Si mi-a marturisit ca daca aceasta iubire nu se va implini, pentru el s-a terminat. Nu va mai iubi niciodata. Nu va mai crede…

Si de aici, intrebarea: de unde stii ca el/ea este THE ONE? Revin: daca nu va merge aceasta relatie, data viitoare cand vei iubi (caci, da, vei iubi, desi spui ca e imposibil acum, asculta o femeie care credea ca totul e sfarsit pentru ea, si totusi a iubit din nou), vei considera ca noua relatie reprezinta sufletul pereche? Atunci, ex-ul ce a fost? Ca parca si el a fost suflet pereche. Te-ai inselat? Sau exista mai multe suflete pereche?

Eu personal, sper din tot sufletul sa fie mai multe. Ar fi o lume teribil de singura si de amenintatoare daca ar exista unul singur. Nu cred ca lumea ar rezista presiunii. Sa gaseasca exact acea piesa din puzzle-ul universal, care sa i se potriveasca perfect. O piesa din 6 miliarde…E un puzzle al dracului de complicat! Si pana si o piesa de puzzle are patru laturi. Asta doar daca nu suntem ghinionisti si nimerim un colt. Noroc ca Pamantul e rotund. Iar universul…e infinit! Ura!

Have relationships gone obsolete?

De la divort incoace, am inceput sa iau aminte la ce se intampla in jur. In special, la relatiile celor dragi sau cunoscutilor. Si pe masura ce incepeam sa vad mai multe si sa inteleg diverse mecanisme, m-am ingrozit. Relatiile in ziua de astazi sunt sortite esecului. Fie ca exista sau nu actul care oficializeaza uniunea, nu am vazut pana acum un cuplu fericit. De fapt, nu am intalnit persoana care sa spuna ca a facut alegerea corecta.

Prietena mea cea mai buna este intr-o casnicie fara viitor, desi au un copil impreuna. Prietena ei este cu un tip de ani buni, nu e fericita, dar vrea sa se marite neaparat, asa ca ii accepta toanele. Colegi, amici de-ai mei s-au balbait si au inceput sa dea din colt in colt cand i-am intrebat daca relatia lor merge. O persoana foarte speciala mi-a spus ca daca acum un an era in contra-timp cu partenerul de viata, in sensul ca daca unul venea devreme acasa, celalalt intarzia mai mereu, anul asta sunt pe aceeasi lungime de unda: vin amandoi tarziu acasa, nemaiavand timp sa se intalneasca. Copilul creste cu bona, dar ce mai conteaza lipsa de afectiune si atentie in ziua de azi, daca aduci bani acasa? O buna prietena din timpul liceului avea nunta in toamna si tocmai m-a sunat sa imi spuna ca s-a mutat inapoi la maica-sa, dupa o cearta ce a culminat o perioada lunga de lacrimi si frustrari. Un amic de-al meu s-a insurat weekendul asta, dar asta nu l-a impiedicat ca, cu o noapte inainte sa doarma la alta femeie. Si alta cunostiinta, tot barbat, are copil de 7 ani, e casatorit de 10 si calca pe alaturi, atunci cand simte nevoia. Si multi, multi altii..

Oare societatea de astazi ne-a schimbat atat de tare incat am pierdut semnificatia cuvantului “cuplu”? Oare nu mai stim sa fim intr-o relatie? Parintii nostri cum au reusit? Mai putin stress? Mai putine ispite? Mai multa constiinta? Suntem oare defecti? Suntem o generatie de sacrificiu, asa cum ni se spunea la scoala? Si trebuie sa sacrificam oportunitati, sanse  si multe chestii de care inaintasii nostri au avut parte, pentru a implementa schimbarea? Suntem oare nevoiti sa ne sacrificam sentimentele pentru ceva ce nici noi nu stim bine ca vrem? Pentru cariere? Pentru bani? Pentru luxul de a fi proprii nostri stapani si satisfactia orgoliului? Pentru ce?

Oare ne-am instrainat atat de mult unii de altii ca specie, incat nu mai stim cum sa comunicam unii cu altii daca nu e prin intermediul virtualului?  Avem ferme productive pe internet, o viata sociala virtuala activa, descoperim comori si insule, comunicam in timp real cu amicii plecati prin tari straine,  ne satisfacem cele mai nebune fantezii prin internet, dar nu stim cum sa ne comportam cu partenerul de viata odata ce am intrat pe usa dupa o zi lunga la birou. Nu mai iesim in oras, ca sa nu pierdem finala la Cupa Mondiala sau sa ne hranim animalele in Farmville, sau poate sa nu pierdem un episod din Lost. Nu stam acasa ca sa petrecem timp cu persoana de alaturi. Nu mai stim ce ii place sau cum e sa faci sex cu ea, dar stim perfect ce aroma de cafea sau ce culoare preferata are amantul! Care amant e si el in alta relatie si in loc sa stea cu nevasta, cand ajunge acasa intra pe mess sa vorbeasca cu tine.

Ce este in neregula cu noi? Avem un instinct natural, indus de euri, suntem mutatii infioratoare ale unei societati bolnave, de nu mai stim ca sa relationam si cum sa ne asumam responsabilitatea intimitatii cu alta persoana?

Am vazut o data un film in care, in viitor, modeul de a face sex era prin intermediul unor ochelari virtuali pe care cei doi le foloseau in timp ce stateau fata in fata, pe fotolii.  Ne apropiem de acel moment?

Suntem atat de satui si bulversati de repeziciunea cu care se schimba totul in jur, incat nu mai avem timp sa procesam informatiile, nu mai avem timp sa ne bucuram de nimic, doar luam la cunostiinta?

Devenim alergatori de cursa lunga intr-o lume virtuala, o lume tehnologizata si plina de posibilitati, si vrem mereu mai mult, vrem totul, desi nu avem timp sa ne bucuram nici de ce avem. Au ajuns relatiile umane sa fie bazate numai pe minciuna si iluzii?

Nu mai stim cum e sa simti fluturasi in stomac, la apropierea unei intalniri cu omul drag. Nu mai stim cum e sa te infiori la atingerea unei alte fiinte umane. Dar avem un orgasm cand castigam un nivel in plus la un joc pe net. Si  cand tipul care ne place (desi avem un om acasa, care si el poate vorbeste in acest timp cu altcineva pe mess) ne-a facut cu ochiul la o petrecere.

Intr-o lume care isi uita esenta , in incercarea de a experimenta totul, nu ma pot abtine sa nu ma opresc si sa ma uit in jur cu mirare: asta e tot ce ne asteapta? Nu exista nimic altceva, mai presus? Atunci…care e sensul? Pentru ca o viata fara un ideal maret e ca o cochilie goala. Suna bine, dar nu iti ofera valurile marii pe care le auzi in ea.

Refuz sa cred ca ne robotizam si ca facem lucrurile pentru ca asa trebuie, uitandu-ne instinctele naturale, pe care milioane de ani de evolutie au incercat sa ni le induca. Vreau fiori, vreau fluturasi in stomac, vreau exclusivitate, vreau imaginea primordiala a unui Adam si a unei Eve, care se plimba de mana prin Eden, iubindu—se cu puterea pe care numai sentimentul ca sunt ultimii (sau primii) oameni de pe Pamant poate sa o dea…

Ups! I did it again!

Nu stiu cum, dar am reusit si aceasta performanta. Sa fiu atat de varza incat sa uit sa imi pun chiloti pe mine cand am plecat de acasa de dimineata. Am fusta pana sub genunchi, ceea ce ma salveaza, dar ma simt foarte „trashy” stand la birou, in pozitie marca Sharon Stone. Bine, biroul are protectie in fata, deci nu se vede pe sub el, nu ba ganditi ca sunt chiar asa de dusa :)) Oricum, e semn clar ca ma senilizez!

Crede si nu cerceta!

Nu am mai vorbit de mult cu tine. Am refuzat sa vorbesc cu tine chiar si in mintea mea. A fost mai usor de suportat. A fost mai bine pentru sanatatea mea mentala. E mult decand vorbeam cu tine prin mailuri-monolog. Mailuri pe care le citeai, dar la care nu ai raspuns decat de doua-trei ori…in doi ani si mai bine. Si a venit o vreme cand mi-ai spus sa ma opresc…si m-am oprit. In timp, am invatat sa tac. Si sa  nu mai vorbesc cu tine, nici macar in gand. Pentru ca asa ai vrut. Si in timp m-ai uitat…Traim in universuri paralele, asa mi-ai zis de curand.Si e normal sa nu te bagi in ceva ceva ce stii ca nu poti sa termini. Dar tot tu mi-ai spus de curand…ca exista o sansa. Nu cu aceste cuvinte, dar asta mi-ai spus…

Si cand sansa va aparea, eu vreau sa fiu acolo, sa o prind de coada. Si sa o tin bine, pana obtin tot ce se poate de la ea. Nu voi renunta niciodata cu adevarat…Esti “afacerea” mea neterminata, asa ca esti condamnat sa imi suporti “atacurile”. Si eu nu stiu sa pierd…O sa fiu acolo cand vei cauta altceva…Si voi lupta pentru tine, mereu…Si o sa strig din primul rand, ca sunt aici. Si o sa ma auzi…pentru ca voi sti sa ma fac auzita… Si o sa iti spun, asa cum mi-ai spus odata, prima data….”Crede si nu cerceta!”