Have relationships gone obsolete?

De la divort incoace, am inceput sa iau aminte la ce se intampla in jur. In special, la relatiile celor dragi sau cunoscutilor. Si pe masura ce incepeam sa vad mai multe si sa inteleg diverse mecanisme, m-am ingrozit. Relatiile in ziua de astazi sunt sortite esecului. Fie ca exista sau nu actul care oficializeaza uniunea, nu am vazut pana acum un cuplu fericit. De fapt, nu am intalnit persoana care sa spuna ca a facut alegerea corecta.

Prietena mea cea mai buna este intr-o casnicie fara viitor, desi au un copil impreuna. Prietena ei este cu un tip de ani buni, nu e fericita, dar vrea sa se marite neaparat, asa ca ii accepta toanele. Colegi, amici de-ai mei s-au balbait si au inceput sa dea din colt in colt cand i-am intrebat daca relatia lor merge. O persoana foarte speciala mi-a spus ca daca acum un an era in contra-timp cu partenerul de viata, in sensul ca daca unul venea devreme acasa, celalalt intarzia mai mereu, anul asta sunt pe aceeasi lungime de unda: vin amandoi tarziu acasa, nemaiavand timp sa se intalneasca. Copilul creste cu bona, dar ce mai conteaza lipsa de afectiune si atentie in ziua de azi, daca aduci bani acasa? O buna prietena din timpul liceului avea nunta in toamna si tocmai m-a sunat sa imi spuna ca s-a mutat inapoi la maica-sa, dupa o cearta ce a culminat o perioada lunga de lacrimi si frustrari. Un amic de-al meu s-a insurat weekendul asta, dar asta nu l-a impiedicat ca, cu o noapte inainte sa doarma la alta femeie. Si alta cunostiinta, tot barbat, are copil de 7 ani, e casatorit de 10 si calca pe alaturi, atunci cand simte nevoia. Si multi, multi altii..

Oare societatea de astazi ne-a schimbat atat de tare incat am pierdut semnificatia cuvantului “cuplu”? Oare nu mai stim sa fim intr-o relatie? Parintii nostri cum au reusit? Mai putin stress? Mai putine ispite? Mai multa constiinta? Suntem oare defecti? Suntem o generatie de sacrificiu, asa cum ni se spunea la scoala? Si trebuie sa sacrificam oportunitati, sanse  si multe chestii de care inaintasii nostri au avut parte, pentru a implementa schimbarea? Suntem oare nevoiti sa ne sacrificam sentimentele pentru ceva ce nici noi nu stim bine ca vrem? Pentru cariere? Pentru bani? Pentru luxul de a fi proprii nostri stapani si satisfactia orgoliului? Pentru ce?

Oare ne-am instrainat atat de mult unii de altii ca specie, incat nu mai stim cum sa comunicam unii cu altii daca nu e prin intermediul virtualului?  Avem ferme productive pe internet, o viata sociala virtuala activa, descoperim comori si insule, comunicam in timp real cu amicii plecati prin tari straine,  ne satisfacem cele mai nebune fantezii prin internet, dar nu stim cum sa ne comportam cu partenerul de viata odata ce am intrat pe usa dupa o zi lunga la birou. Nu mai iesim in oras, ca sa nu pierdem finala la Cupa Mondiala sau sa ne hranim animalele in Farmville, sau poate sa nu pierdem un episod din Lost. Nu stam acasa ca sa petrecem timp cu persoana de alaturi. Nu mai stim ce ii place sau cum e sa faci sex cu ea, dar stim perfect ce aroma de cafea sau ce culoare preferata are amantul! Care amant e si el in alta relatie si in loc sa stea cu nevasta, cand ajunge acasa intra pe mess sa vorbeasca cu tine.

Ce este in neregula cu noi? Avem un instinct natural, indus de euri, suntem mutatii infioratoare ale unei societati bolnave, de nu mai stim ca sa relationam si cum sa ne asumam responsabilitatea intimitatii cu alta persoana?

Am vazut o data un film in care, in viitor, modeul de a face sex era prin intermediul unor ochelari virtuali pe care cei doi le foloseau in timp ce stateau fata in fata, pe fotolii.  Ne apropiem de acel moment?

Suntem atat de satui si bulversati de repeziciunea cu care se schimba totul in jur, incat nu mai avem timp sa procesam informatiile, nu mai avem timp sa ne bucuram de nimic, doar luam la cunostiinta?

Devenim alergatori de cursa lunga intr-o lume virtuala, o lume tehnologizata si plina de posibilitati, si vrem mereu mai mult, vrem totul, desi nu avem timp sa ne bucuram nici de ce avem. Au ajuns relatiile umane sa fie bazate numai pe minciuna si iluzii?

Nu mai stim cum e sa simti fluturasi in stomac, la apropierea unei intalniri cu omul drag. Nu mai stim cum e sa te infiori la atingerea unei alte fiinte umane. Dar avem un orgasm cand castigam un nivel in plus la un joc pe net. Si  cand tipul care ne place (desi avem un om acasa, care si el poate vorbeste in acest timp cu altcineva pe mess) ne-a facut cu ochiul la o petrecere.

Intr-o lume care isi uita esenta , in incercarea de a experimenta totul, nu ma pot abtine sa nu ma opresc si sa ma uit in jur cu mirare: asta e tot ce ne asteapta? Nu exista nimic altceva, mai presus? Atunci…care e sensul? Pentru ca o viata fara un ideal maret e ca o cochilie goala. Suna bine, dar nu iti ofera valurile marii pe care le auzi in ea.

Refuz sa cred ca ne robotizam si ca facem lucrurile pentru ca asa trebuie, uitandu-ne instinctele naturale, pe care milioane de ani de evolutie au incercat sa ni le induca. Vreau fiori, vreau fluturasi in stomac, vreau exclusivitate, vreau imaginea primordiala a unui Adam si a unei Eve, care se plimba de mana prin Eden, iubindu—se cu puterea pe care numai sentimentul ca sunt ultimii (sau primii) oameni de pe Pamant poate sa o dea…

Reclame

3 comentarii la “Have relationships gone obsolete?

  1. ritasophie spune:

    Oh, Baby, so sad… Si, din pacate nu sunt nici eu intr-o pasa prea buna ca sa te contrazic… Still… Eu imi fac singura fluturi in stomac. Si dupa aia ii ucid constiincioasa. Acum o caut pe Kafka… if you know what I mean… (don’t worry, I’m still me, eu, aia gretos de optimista, is cu serotonina la pamant din pricina Adenomei, mama ei… ) Pupici!

  2. szimcsi spune:

    Eu incep sa cred ca nu mai exista nimic sfant pe lumea asta, inclusiv iubirea a devenit banala si desueta. Nu mai avem respect nici pentru celalalt, nici pentru noi, nici pentru institutia casniciei. Nu mai vorbesc de simpla si idlica idee de „cuplu”. Si ma intreb de ce? Am devenit noi atat de cinici? Vrem sa demonstram ceva, cuiva? Poate noua? Avem o dorinta atat de mare de a fi liberi si neincatusati, incat spergem orice regula, orice bariera, chiar si pe cele care tin de cel mai frumos sentiment?

  3. Cristina spune:

    Parerea mea este ca ne dorim imposibilul de la celalalt. Visam perfectiunea si nu vedem cat de imperfecti suntem noi. Nu recunoastem dragostea pentru ca suntem prea ocupati cu invinuirea celuilalt pentru nefericirea noastra. Ne este greu sa punem punct pentru ca ne este frica de singuratate si de nou, iar atunci cand ceva se termina nu ne recunoastem partea de vina si suferim strigand si injurand.
    Poate ochelarii de care vorbeai sunt solutia? 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s