La inceput a fost iubirea…sau vanatorul…??

Motto:  „nu exista iubire, ci doar o cantitatatee imensa de teama ca femeia care ne place se culca cu altul. Ha! Asa-i ca o iubesti si mai tare?!”  Adrian Sahr – Mintea unui barbat divortat

In copilarie am fost o persoana introvertita. Nu imi exprimam sentimentele, pentru ca am fost crescuta cu mari sacrificii, pe care, precoce fiind, le-am observat de timpuriu  si am stiut ca anumite lucruri nu se spun si nu se cer: o jucarie pe care parintii nu si-o permiteau;  hainute, dulciuri;  si altele…cand mi-a placut prima data un baiat, nu i-am spus-o. Nu i-am aratat-o. Si el, nestiind, s-a apropiat de prietena mea cea mai buna de pe vremea aia.

Cand am avut prima mea deceptie in dragoste, am jurat ca nu voi mai tacea niciodata in ceea ce priveste sentimentele. Am inteles atunci ca cine nu risca nu castiga. Si ca premiile importante in viata se obtin cu mari sacrificii. Iti expui sufletul, dar altfel  nici nu ai cum sa ajungi la un rezultat fara sa stii ca ai facut tot pentru asta.

Privind in urma, zambesc usor amuzata. Aveam 10 ani. Oare chiar steam ce inseamna iubirea la varsta aia?

Nu am un raspuns pentru asta, insa de atunci, mereu am fost cu sufletul in palma atunci cand m-am indragostit. Nu am mai ascuns nimic din trairile sufletului meu tanar si neexperimentat. Cand mi-a placut un baiat, i-am spus-o si i-am aratat-o din plin. Pentru ca am considerat ca mai bine regreti ceva ce  ai facut, decat sa te intrebi tot restul vietii “Ce ar fi fost daca…?” In plus, nu aveam rabdarea necesara sa particip la jocuri de-a soarecele si pisica: Stai, ca te plac, dar nu trebuie sa iti arat, ca sa faci tu primul pas in caz ca iti place de mine. NU! Am stiut ce vreau si am stiut cand vreau, asa ca am actionat in consecinta.

Au trecut 20 de ani de la acea revelatie de copil. Si azi, ma vad pusa in situatia in care aflu ca e posibil ca acel copil  care nu isi arata sentimentele sa aiba dreptate. Oare asa sa fie?  Nu ma laud cu un palmares bogat de amorezi. Dar absolut toti s-au indragotit de mine abia in momentul in care eu am renuntat la ei. Cand am obosit sa “alerg” dupa ei. Abia cand au simtit ca ma indepartez si ca ma pierd, au inceput sa fie interesati si sa ma caute. Insa, pana atunci, cand ma simteau “fierbinte”, interesata, disperata dupa atentia lor, nu aveau nici un interes pentru mine. Puteam sa imi pun felinar in frunte si nu ma observau asa cum as fi dorit. Abia cand am plecat m-au vazut.

Sa fie oare adevarata aceasta teorie? Ca vrei ceva numai cand sti ca nu il ai, ca e posibil sa nu il ai niciodata? Si in momentul in care il vezi in casa ta, in universul tau, iremediabil cucerit, deja ti se pare ceva vechi, obosit?

Zicea odata o cunostinta despre iubitul ei, care umblase dupa ea ani in sir, si dupa ce o cucerise, incepuse sa o neglijeze: “Normal, eu sunt fumata, nu mai prezint interes!”

Ne dorim oare numai ce nu putem avea? Si cand il obtinem deja ne pierdem interesul si alergam dupa alta Fata Morgana? Suntem in fond niste primitivi  carora le trezeste interesul numai perspectiva vanatorii? Adevarul e ca nici un pescar nu se lauda cu un peste ametit care vine de bunavoie in navod, pentru ca i-a placut momeala noastra. Se lauda in schimb atunci cand a luptat ore in sir sa prinda pestele naravas, care nu se lasa cu nici un chip incatusat. Si nici atunci nu se multumeste cu adevarul. Chiar si atunci ii supradimensioneaza insuririle, pentru a parea mai capabil in fata cunoscutilor.

Cunosc o femeie care iese din tipare, nu seamana cu nici una din cele intalnite pana acum. Nu isi dezvaluie niciodata sentimentele. De fapt, nici nu s-a indragostit vreodata cu adevarat. A avut si ea flame, ca tot omul, dar nu le-a permis sa ii acapareze mintea. Nu spune niciodata “mi-a fost dor!” sau “ te iubesc!” pentru ca ea e de parere ca nu trebuie niciodata sa faci asta, altfel barbatul de langa tine isi perde interesul si pleaca mai departe. Adevarul e ca a si nimerit un barbat pe masura. In relatia lor, parca ea e barbatul si el e femeia. El e cel care o asteapta acasa disperat, iar ea iese in oras la distractie si nu-i mai raspunde la telefoane. El e cel care iarta si trece peste, cel care face gesturi dragute, iar ea le trateaza cu indiferenta. Sunt exceptia de la regula.

Insa dilema ramane: sa nu existe iubire? Are dreptate Adrian Sahr in cartea lui sau e doar opinia unui divortat frustrat, care si-a luat-o peste bot de la o femeie? Se numeste oare iubire sentimentul asta de dor si de neliniste care ne macina cand ne gandim la celalalt, sau e doar teama ca l-am putea pierde? Ca ar putea sa placa pe alta? Daca imi veti raspunde “nu” va intreb: Atunci de ce toti barbatii din viata mea “s-au indragostit” de mine abia cand eu am renuntat la ei? Cand si-au dat seama ca m-au pierdut? Sa fie vorba doar de orgoliu, pana la urma? Oare omul, in esenta lui sa fie chiar atat de superficial?

Si atunci, revin la mine: oare am iubit vreodata in viata sau a fost doar orgoliu la mijloc, dorinta aceea cauzata de mandrie, care ma determina sa cuceresc masculul Alfa, sa stiu ca e al meu si al nimanui altcuiva, sa il subjug si sa imi cante serenade in genunchi? Si daca am iubit, atunci unde a disparut interesul in momentul in care ei au cazut in mrejele mele? Oare daca Mc’Dreamy ar veni la mine, indragostit pana peste urechi, mi-ar mai trebui? Sau as fi dezamagita si as cauta o alta prada si mai greu de prins?

Sa fie chestie de maturitate cum mi-a zis odata cineva? Nu sunt suficient de matura sa inteleg ce inseamna cu adevarat acest sentiment nobil? Atunci de ce sunt atatia imaturi in jur?

De ce atunci cand nu e cu mine ii simt lipsa intr-un mod sfasietor, iar atunci cand e cu mine imi prisoseste?

Dileme, dileme, dileme….

O masa pentru o persoana, va rog!

 

Sunt sigura ca  fiecare dintre voi ati avut macar o data in viata o perioada in care sa fiti singure, neimplicate intr-o relatie de cuplu si ca v-ati intalnit si voi cu situatia ingrata cu care ma intalnesc eu in ultima vreme.

De exemplu, sa zicem ca aveti chef intr-o seara sa mergeti la restaurant. Sau la o terasa, ca tot e vara. Si toti prietenii vostri sunt ocupati. Ce faceti? Stati in casa, sperand ca unul din amici sa isi faca timp pentru voi in alta zi, frustrate, pentru ca era vremea asa de misto si ati fi avut chef sa leneviti pe o canapea la umbra, sau ca ati avut o zi grea si ati fi avut nevoie de destindere, sau….mergeti totusi singure? Daca alegeti ultima varianta, sigur veti intalni privirile ciudate aruncate de chelneri si de vecinii de masa, cand vor vedea ca stati singure la masa, fara nici un insotitor.

Eu una, m-am saturat sa fiu privita crucis si sa simt susoteli in ceafa, daca am chef sa ma duc la o terasa. Sau la restaurant. Sau la piscina. Sau la film. Mi se pare normal sa fac ce vreau, cand vreau, fara sa depind de programul prietenilor.

Dar se pare ca societatea nu accepta ideea ca o femeie sa iasa undeva neinsotita. Am depasit demult secolul XIX, cand femeile erau niste domnite neajutorate, care nu scoteau capul in lume fara dama de companie. Si totusi, mentalitatea se pastreaza. Daca iesi singura undeva, oriunde, vei starni doua tipuri de reactii (testate): fie priviri mirate, pline de mila pentru situatia ta de femeie singura, fara nici un barbat alaturi, fie priviri…pofticioase si ranjete apropo, pentru ca da, daca ai venit singura, inseamna ca ai venit la agatat.

Ma revolta aceasta incadrare a femeilor in sablonul de: “plus o persoana”  Paradoxal, pentru a fi vizibile ca individualitate, trebuie sa faca neaparat nevoie dintr-un cuplu. Altfel, e ceva in neregula cu ele. E ceva absolut normal ca un barbat sa apara singur la club, in vacanta, la restaurant, oriunde, insa pentru o femeie e ca si cum ar aparea pentru prima data in lume in pantaloni, precum Elizabeth Smith Miller acum un secol.

Pana si reclamele cu premii promoveaza ideea de “doi”. Poti castiga “doua” bilete la cinema, “doua bilete” de vacanta, “doua” invitatii la concert. Ce e in neregula cu “unul” singur? Sau “trei”? Poate vreau sa merg cu cele doua prietene ale mele, acum daca voi castiga ce fac, bag cearta intre ele? Sau mai bine, le trimit pe ele doua, ca sa nu provoc scandal, iar eu ma duc la cinema. Singura!

Imi reclam dreptul de a bea un cocktail singura la o terasa, fara sa ma intreba chelnerul “Mai vine cineva?” pe un ton ce exclude raspunsul “Nu”.  De a dansa singura in club, fara a fi etichetata drept “usoara”. De a merge la cinema fara sa ma roage cineva sa ma mut un scaun mai incolo, ca e cu sotul si e doar un loc liber langa mine, si daca eu tot sunt singura, pot sa stau si in alta parte. De a merge la piscina cand am eu chef, fara sa imi ceara nici un tip lotiunea de plaja si in plus, sa ma roage sa il dau si pe el pe spate.

Vreau “O masa pentru o persoana, va rog!”, fara sa am senzatia ca tocmai mi-am dezvaluit o fantezie sexuala in fata unor necunoscuti.