Si te-ai dus, dulce minune….

Sunt ultimele ore oficiale de vara, insa eu le simt in sange de ceva timp. E ca sindromul „de duminica” Stiti care? Stiti ce mult va bucurati cand vine vineri seara si stiti ca aveti un weeekend intreg in fata de libertate absoluta? (pentru mine, vineri seara e momentul preferat al saptamanii). Iar sambata, zi libera, zi minunata, in care poti sa te trezesti cand vrea pana ta, ai libertatea sa faci ce vrei cu timpul tau, iar gandul ca a doua zi e tot liber, te insufleteste si mai tare. In schimb, duminica, desi e tot timp liber, iti aduce si un gust amar de final. Un sentiment de sfarsit, si orice ai face in ziua aia, nimic nu te poate face sa uiti ca a doua zi e luni. Pentru mine, duminica acestei veri a inceput cam pe la inceputul lui august. Si am simtit un sentiment sfasietor de pierdere, de final,odata cu prima frunza uscata pe care am vazut-o cazuta pe asfalt. Sindromul „de duminica a aparut cam in prima dimineata in care a trebuit sa imi iau pe mine un pulover dimineata, deja prea rece pentru bretelute, si in prima noapte in care, dormind cu geamul deschis, m-am trezit la 5 dimineata bocna. Desi zilele sunt inca fierbinti, se simte o apasare, o adiere a toamnei gri (pentru mine, toamna va avea intotdeauna culoarea gri) ce va sa vina. De maine, va fi oficiala in calendare, ca o sotie de-a doua, matura, rece, incapabila sa viseze si sa se lase condusa de pasiuni.

Eu imi iau ramas bun astazi de la iubirea vietii mele, condamnata pe vecie sa o intalnesc doar 3 luni pe an (mai nou, de cand cu schimbarile climatice, poate doua). In momente din astea mi-as dori sa ma fi nascut urs, sa pot sa ma ascund undeva pana la vara viitoare. Desi, mai practic ar fi sa castig odata la Loto (desi ar fi bine sa si joc, ca sa am mai multe sanse). Si jur, ca atunci cand voi castiga, ma voi muta undeva unde e vara vesnic. Iar in viata viitoare, o sa ma nasc intr-un asemenea loc, sau nu ma mai nasc deloc. Am zis!

Anunțuri

It’s almost time…

Timpul a inceput sa ma apese cu suflarea lui rece si implacabila, oblingandu-ma sa ma pun in miscare. Ma trezesc incet din amorteala si, zgribulita si speriata, incep sa caut un drum. Altul. El e insensibil: „nu vezi ca ma irosesti? ce ai de gand? nu iti bate joc de mine. misca-te! e timpul meu!!” Incet, cu pasi mici, imi caut calea. E greu, fac un pas inainte, si doi inapoi, ma impiedic, dar incerc in fiecare zi. Intr-o zi voi sti si voi merge drept si hotarat, pe orisicare drum va fi sa vina.

Incerc pentru ultima data sa ma intorc la tine.Ti-am aruncat mingea la fileu, e randul tau…Daca ma respingi din nou, atunci stiu ca ma voi intoarce mai devreme decat banuiam.

E aproape timpul. Astept un mail si apoi, ce va fi…va fi…