The one that got away

In another life
I would be your girl
We’d keep all our promises
Be us against the world

In another life
I would make you stay
So I don’t have to say
You were the one that got away…

 

Anunțuri

R.I.P.

Dumnezeu sa te odihneasca, draga mea bunica! Sper sa iti fi gasit, in sfarsit, linistea… :(( Imi pare nespus de rau ca nu am fost acolo, langa tine, in ultimele tale zile de viata. Am fost prinsa in vartejul vietii, mereu ocupata sa duc la bun sfarsit taskuri de birou,  spunandu-mi in fiecare zi ca si maine e o zi ca sa traiesti, sperand ca iti vei reveni.  …..

Dar timpul si viata  nu iarta pe nimeni. Am crezut ca esti invincibila si ca boala care te-a doborat la pat va trece, iar tu iti vei reveni ca prin minune, si vei fi mereu acolo, in casuta de la tara, unde m-ai crescut si ca vei fi la fel de puternica si de sarcastica atunci cand as fi venit in vizita…o vizita mereu amanata in ultimul timp, amanata pana cand a fost prea tarziu. Iar cand a fost tarziu, ca o lasa ce sunt, nu am vrut sa te vad doborata de viata, pentru ca am vrut sa iti revii, pentru ca nu am vrut sa raman cu imaginea ta franta in minte, ci cu cea a femeii cu mana de fier care a crescut 4 baieti si care era mai puternica decat tot si toate.  Da, am ramas cu imginea asta in minte, dar acum, ce folos? DACA NU AM APUCAT SA ITI SPUN: Multumesc, pentru ca m-ai crescut! Te iubesc! 😦

Am ramas cu amintirile. Sunt atat de multe, incat nu stiu unde sa le ascund, pentru a impiedica lacrimile si durerea asta…Imi amintesc cat de fericita erai ca ma aveai, pentru ca nu avusesesi decat baieti si iti dorisei mult o fiica. Ai incercat sa ma cresti bine, dar eram prea salbatica, prea rebela, si rar ascultam de tine. Iti amintesti cand plecam de acasa si ma cautai in tot satul, ca nu stiai in curtea cui am aterizat? Intr-o seara m-ai cautat pana si in fantana, cu o lumanare, pentru ca plecasem prin sat in vizite, si aterizasem pe la o batrana pe unde nu mai fusesem niciodata si adormisem in patul ei.  Imi pare rau, draga mea bunica, pentru ca poate ti-am provocat de multe ori palpitatii si ti-am scos multi peri albi, cu firea mea salbatica. Dar nu mi-as fi imaginat viata fara tine. Am multe protrete de viata, multe crampeie in care ai jucat rolul principal, si o sa le pastrez in inima mea pentru totdeauna.

Si, desi noi, cei ramasi in urma, te plangem cu multa durere in suflet, sunt recunoscatoare ca te-ai dus fara multa suferinta, ca ai murit usor, fara sa te chinuiesti mult in ultimele ore de viata

Nu o sa uit niciodata mirosul de paine proaspata framantata de mainile tale muncite. Nu o sa uit padurile prin care m-ai plimbat, cuvintele pe care mi le spuneai, vatra varuita in alb pe care gateai, prispa in care imi povesteai, vacantele de neuitat petrecute la tara, cu tine. Nu o sa uit nici ca ultima data cand ne-am intalnit, mi-ai zis amar ca daca ai mai putea intoarce timpul, nu te-ai mai marita, si ai fi libera sa iti alegi viata. Poate te-ai bucura sa afli ca eu am ales, si ca sunt libera. Nu ai aflat niciodata de divortul meu. Ai mei au vrut sa te protejeze, ascuzandu-ti asta, desi eu cred ca te-ai fi bucurat sa fli ca mi-e mai bine singura.   Imi place sa cred ca acum spiritul tau ma viziteaza, ma vede fumand, si ma dezaproba categoric.   Poate ca nu esti multumita de mine, cine ar fi? Doar nici eu nu sunt, insa ideea ca ai fi pe aproape imi face bine.

Fie-ti tarana usoara! Si saluta-l pe bunicul. Mi-e tare dor si de el….

Despre a pune creierii barbatilor pe bigudiuri

Mi-a zis odata, demult, unul din reprezentantii speciei masculine, ca as putea scrie un doctorat despre modurile in care o femeie poate pune creierii barbatilor pe bigudiuri. Probabil, la vremea respectiva, simtea o oarecare amenintare din partea mea la organul lui pretios, dar sincer, cred ca vorbea despre cel din pantaloni. Ceea ce nu e nici o cinste pentru o femeie, pentru ca orice fiinta care are dotarile necesare pentru a putea fi atribuita regnului  femeiesc poate pune pe bigudiuri „creierul” cu pricina.

Presupunand insa ca vorbea despre creier in sensul in general acceptat, nu pot decat sa NU fiu de acord. Pentru ca sunt persoana cea mai putin in stare de asa ceva. Vorbind din experienta personala, nu am reusit niciodata sa sucesc mintile niciunui barbat. Oricate eforturi am facut, oricate roluri as fi jucat, oricat as fi incercat sa fiu eu insami – cum spun revistele de „specialitate” in materie de sedus barbati – NICIODATA nici unul din barbatii care mi-au placut nu mi-au intors afectiunea drept rasplata a efoturilor mele si a iubirii mele neconditionate. Cu cat incercam mai mult, cu atat parca fugeau mai departe si mai repede.

Nu pot insa sa nu recunosc, cu toata modestia, ca am avut (si puteti intelege aici tot ce vreti, de la a-i avea in pat, pana la a-mi jura iubire eterna)  toti barbatii pe care i-am vrut. Dar toti au venit la mine, abia dupa ce nu i-am mai vrut eu . Si cand s-a intamplat asta, nu am mai putut simti acelasi extaz pe care mi-l imaginam atunci cand inca simteam ceva pentru ei.  A fost mult prea tarziu. Si cand e prea tarziu, nimic nu se mai poate repara, lua de la inceput, etc, bla, bla…. Pentru ca sentimentele sunt si ele incapatanate, si dupa ce au obosit alergand dupa ceva ce pare imposibil la un moment dat, nu mai au nici un chef sa revina cu aceeasi forta. Ele isi baga pula si pleaca…punct.

Si daca pleaca ele, intr-un final plec si eu. Poate cu o oarecare intarziere, dar plec, inevitabil.

Acum ceva vreme, o introducere ca asta ar fi facut loc unui intreg articol, demn de a fi postat pe Fabs despre acest subiect.  As fi devenit sensibila, poate putin filozofica, si as fi dezbatut necesitatea barbatului de a vana, si in care, atunci cand nu mai primeste atentia pe care o considera ca i se cuvine, se trezeste instinctul de vanator si devine din urmarit, urmaritor.

Acum insa, sunt intr-o etapa in care sunt atat de obosita de jocuri si de roluri si de tampenii, incat, sincer, direct si necenzurat…imi bag pula…si plec.