A doua zi fara tine

Astazi m-am trezit mai bine. Noaptea trecuta am visat ceva, nu mai stiu ce, dar m-am trezit cu  un sentiment ca am visat ceva placut. M-am trezit greu si panicata, pentru ca afara era deja lumina si am crezut ca am intarziat la birou. Era insa, doar prima zi cu soare, dupa o lunga perioada ploioasa si intunecata.

A fost mai bine azi. Nu am plans deloc, doar in pauza de pranz am avut un moment de „ratacire”. Ma gandesc mereu la ultima seara petrecuta cu tine. Mi-aduc aminte crampeie de conversatie pe care atunci, pe loc, le uitasem. Zambesc unor amintiri, ma incrunt la altele. Pe altele le evit, pentru a nu declansa din nou raul de lacrimi.

Acum , seara e mai greu. Pentru ca imi lipsesti atat de tare, incat, parca uit ce ne-am luat ramas bun, si mai ca imi vine sa ma prefac ca nu s-a intamplat, si sa te abordez din nou, doar pentru a te vedea, auzi, pentru a primi orice semn prin care sa te simt aproape. Nu o fac, bineinteles. Inteleapta, imi spun, ca e normal ce simt, si ca va trece si asta. Si ca voi avea zile mai rele si zile mai bune in continuare, pana intr-o zi cand sper sa am doar zile bune.

Cand ma gandesc insa ca acestea sunt doar primele zile din restul vietii mele fara tine, ma cuprinde panica.

Si nu vad cum, pe terenul parjolit de acum, va mai creste intr-o buna zi vreun fir de iarba…

 

Anunțuri

Prima zi fara tine

Cel mai greu a fost in dimineata asta, cand am deschis ochii si realitatea m-a pleznit peste fata, cruda si autentica.

Am adormit greu noaptea trecuta. Desi si noaptea anterioara fusese tot una alba, pe motive de stres si sanatate, noaptea trecuta a fost ca si cum as fi baut adrenalina. Mintea imi functiona cu o viteza incredibila, gandurile erau ca un uragan, sangele imi alerga in vene, iar inima cred ca avea de gand sa se sinucida. Abia pe la 3 dimineata s-a lipit de mine un somn chinuit. In cele 3 ore, normal, te-am visat tot pe tine.

Cand a sunat ceasul, l-am oprit…. Primele secunde au fost ca un anestezic. Nu stiam unde sunt, ce e cu mine, de ce suna ceasul, sau macar ce e ala. Apoi, ca intr-un flashback, mi-a revenit memoria. A fost cea mai grea secunda pe care am trait-o. Clipa in care am realizat ca eu sunt, si tu nu mai esti, a fost…pustie. Si o tacere ingrozitoare, de mormant. Niciodata nu m-am simtit atat de singura ca in dimineata asta. Era ca si cum m-as fi trezit din coma si as fi constatat ca tot ce stiam, tot ce am iubit, disparuse in urma unui cataclim, iar planeta era pustie.

Ca pentru a-mi intari ideea de Apocalipsa, imediat dupa ce m-am trezit, a inceput sa ninga, salbatic, furios. Am plecat de acasa, luptandu-ma cu viforul, iar cele 5 minute de mers pe jos, m-au transformat intr-un om de zapada. Un om de zapada care a plans tot drumul. Cand am ajuns la birou, am constatat ca in zona in care e biroul meu nu cazuse nici un fulg.

Restul zilei a fost o lupta cu mine si cu lacrimile care m-au amenintat in cele mai „potrivite” momente: intr-o sedinta, intr-o sesiune de training, si la un feedback cu unul din cei respinsi la interviu. Cred ca saracul om a fost impresionat de cat de rau mi-a parut ca nu l-am ales pentru job.

Saptamana viitoare imi iau concediu. Ca sa te jelesc.

PUNCT

angels

Sunt nesigura, imi tremura vocea, nu imi gasesc cuvintele, iar muzica ambientala din bar imi sparge creierii cu ritmuri ritmate, total nepotrivite pentru tema de discutie din seara asta. Ti-ai luat un capuccino, esti cu masina, plus ca vrei sa fi scurt si la obiect. Mi-am luat o bere, desi as avea nevoie sa mi-o injectez in vena, pentru a capata mai mult curaj si pentru a-mi gasi cuvintele.

-Deci, spune-mi despre tine!

Si stii ce vreau. Dar incepi cu munca. Imi povestesti cum esti intr-o perioada de creatie si cum iti vin atatea idei, dar te lovesti de rezistenta altora pentru a le pune in practica. Vrei atat de multe lucruri! Si stiu ca le vei realiza. Ai avut intotdeauna ambitia necesara.

– Spune-mi despre EA!

Si imi spui ca aveti o relatie frumoasa. Ca e ceva frumos si ca v-ati cunoscut prin prisma jobului. Ati descoperit multe puncte in comun. Casnicia s-a dus pe apa sambetei, fara sanse de revenire.

– De ce nu am fost eu?

Si imi spui despre bad timing. Si despre cum ai reusit sa iti infranezi orice sentiment care nu era legat de obiectivele tale din acel moment. Practic, cum m-ai uitat, voit. Si cum nici atunci cand ai cautat altceva, nu te-ai mai gandit la mine, pentru ca eram istorie. Ca ai incercat sa te tii la distanta, pentru ca nu vroiai sa imi oferi motive in plus pentru a spera ceva imposibil.

– Am nevoie sa imi spui. Trebuie sa te aud spunand ca nu exista nici o sansa si nu va exista si sa imi vad de viata mea.

– TREBUIE SA ITI VEZI DE VIATA TA. NU EXISTA NICI O SANSA SI NU VA EXISTA! O spui zambind si apoi incepi sa razi si ma intrebi daca trebuie sa o repeti, cu o mina serioasa si dura .

Nu e nevoie. Si cateva clipe ma lupt cu nodul din gat, care ma impiedica sa mai spun un cuvant si cu ochii care vor atat de imperios sa planga, sa isi urle durerea.

Incheiem amical, schimband subiectul. Apoi, ma conduci acasa. Pe drum, vorbim in continuare despre ce vrei sa faci, despre visurile tale. Ma lasi la scara blocului. Si as fi vrut atat de tare sa iti cer un ultim sarut. Era important. Pentru ca ultima data cand te-am sarutat, nu am stiut ca va fi ultima data. Si as fi vrut sa o fac acum, pentru a-mi lua ramas bun. Dar nu am avut curaj. Asa ca, ne-am luat la revedere, ca doi amici, pupandu-ne pe obraz. Am coborat din masina, si pana am ajuns in casa, eram deja un rau de lacrimi.

Punct. Cu ce raman? Cu prima intalnire. Cu primul sarut. Cu mii de cuvinte de iubire schimbate prin intermediul internetului. Cu sute de fotografii cu tine. Cu primul dans. Cu primul cantec soptit la ureche. Cu prima noapte. Cu 6 ani in care tu ai fost totul pentru mine. Cu fiecare gand si fiecare pas pe care l-am facut pentru a ma aduce mai aproape de tine.

Si cu intrebarea: si de aici, incotro? Incotro te indrepti, cand ti-ai pierdut busola?

Daca vei permite…

Asta ar putea fi prima si ultima sansa sa aflu, in sfarsit, raspunsul la atatea intrebari, care mi-au macinat nopti, nervi si ani din viata. Acum, in momentul asta, important nu e ce se va intampla in acel moment, ci…daca vei permite sa se intample.

Apoi, voi da examen. Pe nepregatite. Nu voi veni cu discursul pregatit, nici cu fituici. Imi voi lasa sufletul sa vorbeasca. Daca ii vei permite.

Mintea mea stie deja raspunsurile la intrebari, insa sufletul meu are nevoie sa te auda spunandu-le. Si dupa asta, voi plange o vreme. Si durerea mea va fi cea mai mare care s-a intamplat pe acest pamant. Pentru ca va fi a mea. Dar o sa ma bucur de ea, pentru ca atunci voi avea certitudinea ca sufar cu motiv, ca in sfarsit, stiu. O sa ma bucur, pentru ca din acel punct, nu mai pot decat sa ma vindec de tine. Daca imi vei permite.

Recul

Bounce back

Fiecare pas inainte, atrage un moment de respiro. Orice lupta, are un moment de pace. Orice furtuna are un ochi de liniste. Cand intinzi un elastic pana la maxim, exista o secunda suspendata in timp, acel moment cand constientizezi ca mai mult nu se poate, si iti dai seama ca vei fi tras inapoi, de forta inertiei. Orice foc tras dintr-o arma incarcata are un recul.

Si exista momentele in viata, cand, dupa ce ai sacrificat efort, timp, sentimente si sudoare, ai ajuns la punctul maxim, de unde nu mai poti decat…inapoi. Cand maximul pe care l-ai dat, nu te aduce mai aproape de tinta, iar efectul de inertie te arunca inapoi cativa pasi. Daca nu esti atent, acel ultim efort de a te ridica deasupra prapastiei poate fi un pas gresit, o stanca inselatoare care se sfarama sub picior si cazi inapoi in abis.

E devastator sa te trezesti din nou la punctul de pornire dupa o lupta crancena. E cu atat mai greu cu cat, initial aveai o motivatie, aveai o speranta, care iti dadea putere. Cand dupa ce ai platit cu sange si cu lacrimi acel drum, te trezesti aruncat inapoi, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, ce te mai poate ridica? Ce te mai poate ajuta sa o iei de la capat? Cine sau ce te mai poate convinge ca merita sa mai incerci o data? Si inca o data?

Probabil trebuie sa te gandesti daca tinta ta este intr-adevar atat de pretioasa. Daca merita. Daca meriti. Daca nu cumva trebuie sa iti ajustezi asteptarile. Poate trebuie sa te resemnezi. Sau sa iti cauti alt scop in viata. Ce esti dispus sa sacrifici? Si cat? Pentru ca sacrificiul s-ar putea sa fie mai pretios decat scopul in sine. Si, daca vei ajunge acolo intr-o zi, -sar putea sa iti dai seama ca ce ai pierdut pe drum era mult mai important. Si ca scopul in sine nu mai conteaza, pentru ca, pentru a-l atinge, ai pierdut pe drum piesele necesare pentru a-l folosi, pentru a te bucura de el. Te-ai pierdut pe tine.

Se spune  nimic ce merita nu poate fi obtinut fara sacrificii. Dar daca sacrifici tot, in efortul de a-ti atinge visele, ce rost mai are efortul, daca la final, pierderile sunt mai mari decat rezultatul?