Dreaming of you is a nightmare

dream

Noaptea trecuta te-am visat. Pentru prima oara de la ziua cu pricina. Firul actiunii nu mai este foarte clar, am inceput deja sa uit detaliile, era vorba de o nunta, eu eram verisoara mirelui, si tocmai tu erai verisorul miresei. Ne-am intalnit, eu eram constienta in vis de momentul rupturii, deci eram trista. Si in vis, te-ai comportat asa cum subconstientul meu inca isi doreste: m-ai luat in brate si m-ai sarutat.

Bineinteles, de dimineata cand m-am trezit si am constientizat realitatea, am trecut printr-un moment depresiv acut, de genul: viata e de cacat, nu vreau sa ma duc la job, vreau sa ma intorc in pat, sa dorm si sa traiesc visul in continuare pentru totdeauna.

Ma incurajez ca e normal, ca vor mai fi si momente din acestea, si ca timpul va vindeca tot. Si refuz sa ma las angrenata in sentimentul de pierdere, pentru ca nu i-as face fata. Pozitia strutului e preferata mea zilele astea: daca ma prefac ca nu vad, inseamna ca nu exista. Si voi continua sa fac asta pana cand va trece suficient timp, si atunci cand voi deschide ochii, totul va fi trecut.

Anunțuri

Back to my life

S-a terminat si saptamana de doliu. Imi place sa cred ca am ajuns la acest punct mai puternica, mai increzatoare in viitor si mai vesela, dar de fapt, am doar cateva kile in plus, si o dorinta imensa de a face ceva in privinta asta. Pana la urma, tot femeie sunt, ma gandesc la silueta :)))

Ciudat e ca, desi mi-am acordat saptamana asta liber, ca sa plang si sa termin cu asta odata, cand m-am asezat pe canapea, cu cutia de servetele in brate, si mi-am zis: „Ok, hai, da-i drumul!” pur si simplu…nu mi-a curs nici o lacrima.

In sinea mea, stiu de ce. Te-am pierdut cu multa vreme in urma, insa am refuzat sa cred. Nu vroiam sa ma dau batuta, pentru ca sunt obisnuita sa lupt pana la capat pentru ceea ce imi doresc. Si ma minteam singura, ca atata vreme cat tu nu mi-ai spus ca nu ma vrei, atunci inseamna ca am o sansa. Abia cand te-am auzit spunand cuvintele, mi-am permis sa ma opresc din goana asta nebuna dupa tine, si sa vad ca alergam dupa o naluca. Si ….am rasuflat usurata. Ca s-a terminat.

Acum, pot sa ma ocup si de mine, in sfarsit. E randul meu.

Primii pasi

First Step

A invata sa traiesc fara tine, e ca si cum as invata sa fac primii pasi, ca si cum as invata primele cuvinte. Totul e nou, ciudat, infricosator. Deocamdata nu ma indur sa ma misc din locul in care m-am ascuns ca sa imi ling ranile. Mi-e teama ca daca fac o miscare, durerea care mi-a amortit trupul, o sa revina si o sa ma tortureze iarasi.

Privesc insa afara, curioasa, si totul pare diferit.  Descopar lucruri care erau acolo si inainte, dar abia acum le observ cu adevarat. Unele ma tenteaza sa ies din vizuina si sa le ating, sa le miros, sa le gust. Nu indraznesc inca. Privesc ca prinr-o fereastra si tanjesc sa capat puterea si curajul de a iesi afara si a redescoperi lumea.

Ieri am vazut ca peste drum de blocul meu s-a deschis un DM. Demult imi doream sa fac o vizita unuia, asa ca astazi, zis si facut. M-am intors cu geanta plina de creme, balsamuri si sampoane naturale.

Astazi, am vazut primii muguri in copacii din fata blocului. In doua saptamani voi avea sub fereastra o perdea proaspata de frunze.

Maine as vrea sa fac o vizita magazinului de incaltaminte preferat din cartier. Iar saptamana viitoare vreau sa merg la Stradivarius.

In weekend ma duc acasa, sa imi incarc bateriile in bratele mamei.

Ce e ciudat e faptul ca simt asa, un fel de emotie pe care nu stiu cum sa o definesc…o frenezie, o uimire de a descoperi bucurie in lucruri marunte, dar minunate, o..libertate, poate? Da, cred ca, desi sunt singura de mult timp si ma simt bine asa, cred ca e prima data in viata mea cand ma simt cu adevarat libera.

Dap, astazi a fost o zi buna.

A treia zi fara tine

Astazi ar fi trebuit sa fiu fericita. Pentru ca mereu sunt fericita cand se termina iarna, chiar si numai in calendar. Numai ideea ca e Martie, indiferent de vremea de afara, imi da speranta. Dar astazi nu am simtit nimic. Azi a fost ca si cum nu mi-ar mai pasa de nimic, nici macar de tine. A fost o amorteala ciudata, urata, si o foame imensa. Vechea mea boala nervoasa „compulsive eating” mi-a facut o vizta astazi. Si te-am inlocuit cu pizza. Si cu Rafaello.

Drept rezultat, acum ma urasc de-a binelea, pentru ca am aruncat pe fereastra mai bine de jumatate de an de viata echilibrata si sanatoasa.

Imi acord insa circumstante atenuante, si imi spun, pe ton amenintator:

O saptamana! Atat ai la dispozitie sa iti bagi mintile in cap. Dupa asta, iti misti curul din pat, iti stergi lacrimile si mergi mai departe!