Comfortably numb

numb

Cateodata sunt bine. De cele mai multe ori. In restul timpului, ma conving ca sunt bine. Si ma agat cu toate puterile de acest sentiment, refuzand cu tarie sa ma las sa alunec pe panta atat de usor de urmat a acelei stari cunoscute, dar atat de intunecate. Stiu bine ca daca mi-as permite o secunda sa las garda jos, m-as intoarce in abis. Familiar, dar fara margini. Fara lumina. Fara cale de scapare.

Stiu ca orice pas gresit m-ar aduce inapoi, asa ca m-am obisnuit sa stau pe loc. Sa nu risc. Sa nu fac nimic care sa determine vreun fir de praf sa se miste. Cateodata, firea mea impulsiva ma determina sa iau unele decizii in febra momentului, dupa care, judecand la rece, ma sperii atat de tare eu pe mine, incat sufletul meu sta ghemuit in coltul camerei sale, paralizat de frica. Orice ma trimite la colt. Un cuvant, spus sau primit. O decizie. O intamplare. Viata, in general.

Atarn pe margine. Nu merg inapoi, dar nici inainte. Si mi-e teama. De orice. De vant, de ploaie, pana si de soare. Mi-e teama de orice este inafara acestei neclintiri. Mi-e teama de intamplari noi, de oameni – si noi si vechi. Mi-e teama de tine, pentru ca umbra ta este inca strans lipita de a mea. Nu vreau sa privesc aceste biete umbre inlantuite in prostia lor naiva. Si mai ales, mi-e teama de mine. Pentru ca eu imi sunt cel mai mare dusman. De aceea, de multa vreme nu mai stau de vorba cu mine. Refuz sa aud ce am de spus. Si mai ales, refuz sa simt ce am de simtit. Pentru ca ar fi un branci peste margine. Inapoi, in abis. Asa, ca eu si cu mine, suntem in silentio stampa. Eu nu spun nimic, de teama sa nu primesc vreun raspuns. Si refuz sa simt, orice as avea de simtit.

Intr-o lume care nu stie ce drog sa mai ia pentru a amplifica senzatiile, eu nu stiu ce sedativ sa iau, tocmai pentru a fi la adapost de orice sentiment.