Singularitate

dejavyphenomenon.jpg

La nivel cuantic, timpul nu este liniar. Creierul nostru il percepe asa, pentru a putea face distinctia intre evenimente si pentru a atribui o ordine logica evenimentelor: trecut, prezent, viitor.

Ne raportam la anumite puncte de referinta din viata noastra, pentru a putea percepe „curgerea” timpului: data nasterii este punctul de referinta in jurul caruia ne planificam intreaga viata, si ne stabilim „deadline-uri” pentru evenimentele importante din viata: Scoala. Profesia. Casnicia. Copiii. In termeni stiintifici se numeste Singularitate, momentul creatiei.

Insa timpul nu este liniar, exista cicluri de energie care nu au nici un punct de pornire sau de finalitate. Totul naste si se prabuseste in sine insusi.

Nu exista cu adevarat decat momentul prezent. Acum. Asta e tot ce ai. Nu exista trecut, sunt doar evenimente pe care le-ai experimentat si care la acel moment erau „Acum”. Te raportezi la ele, ca puncte de referinta, pentru curgerea timpului.

Evenimentele incheiate,  „trecute”, nu mai pot fi schimbate. Ai avut sansa atunci cand ele erau „Prezente” sa scoti ce era mai bun din ele. Odata incheiate, nu mai are nici un sens sa te raportezi la ele. Sau sa te agati de ele, sa traiesti prin ele….in Trecut.

Cei mai multi dintre noi ramanem agatati de trecut, care dintr-un motiv sau altul inca ne afecteaza si ne conduce viata. Poate a fost mai bine atunci decat acum. Poate au ramas socoteli neincheiate, care ne macina. Poate regretam ca s-a intamplat. Sau ca nu s-a intamplat. Nu mai conteaza.

Nu exista nici viitor. Nu exista decat lucruri pe care le vrei, vise pe care iti doresti sa le atingi. Dar alergand dupa himere, uiti sa traiesti in prezent. Uiti sa te bucuri de ceea ce ai acum. Devii sclavul timpului, al orarului (de scoala, de munca), al planificarii (da, stiu, tocmai eu vorbesc, cel mai mare „control freak” pe care il cunosc!). Viata noastra se invarte in jurul cuvantului „Cand”: Cand o sa fiu mare…; Cand o sa termin scoala…Cand o sa ma angajez…Cand o sa casatoresc…Cand o sa am un copil…Cand o sa am mai multi bani…Cand o sa traiesc cu adevarat, as rezuma…Mereu ne gandim ca vom face asta undeva in viitor, la un moment dat, uitand insa sa traim cu adevarat…astazi.

Nu exista decat Acum. Daca vrei ceva, profita de momentul prezent ca sa pui o caramida la temelia acelui viitor pe care ti-l doresti. Dar nu iti concentra toate eforturile si toata viata vizualizand acel viitor, care sa recunoastem, oricate eforturi ai face pentru a-l atinge, nu e garantat. „Stop to smell the roses”. Da, e normal sa iti doresti ca viata ta sa fie mai buna, dar asta nu trebuie sa te impiedice sa o apreciezi chiar acum.

Iar daca ai tendinta de a privi mai mult inapoi, spre ce a fost, inseamna doar ca ai socoteli neincheiate. Fa ceva astazi in privinta asta. Inchide ciclul.

Si pana la urma, cine stie…timpul e relativ. Nu stii niciodata cand ceea ce a fost devine prezent din nou, si iti da sansa sa il transformi in viitor.

Cred in fantome

ghosts2.jpg

Nu in fantome de genul lui Casper, desi e foarte simpatic si amuzant. Si nici de genul lui Patrick Swayze in Ghost, desi recunosc, am consumat o cutie de servetele la filmul ala, si vorba aia, cui nu i-ar placea sa faca o strachina din lut, in bratele unei asemenea fantome?

Cred in fantomele propriului trecut, ale alegerilor facute – mai ales alea proaste, ale cuvintelor spuse ce nu mai pot fi luate inapoi si a celor nespuse, care ma bantuie sub forma eternei intrebari „Ce-ar fi fost daca…?” Fantomele mele au forme diverse. Pot fi cuvinte, pot fi intamplari sau pot fi oameni. Uneori o poveste auzita, o silueta, o melodie, reinvie trecutul. Alteori, poate fi o melodie, un gust sau un parfum.

Portalul dintre prezent si trecut se deschide si niciodata nu stiu ce poate scapa prin el. Uneori sunt fantome prietenoase, care imi aduc amintiri placute, si ma fac sa rad in hohote, sau sa zambesc printre lacrimi de nostalgie. Le pretuiesc, discutam la o cafea si apoi ele pleaca, lasandu-ma sa ma bucur ca am avut parte de ele in viata mea.

De cele mai multe ori insa, fantomele mele sunt triste, cu lacrimi in ochi, cu resentimente. Ma privesc cu repros.Ma cearta. Ma condamna pentru modul in care am ales la un anumit moment in viata, pentru cuvintele spuse in momente nepotrivite, pentru unii oameni pe care i-am primit in sufletul meu, desi nu meritau.

Fantomele mele iau forma acelor cuvinte si imi ranesc auzul. Imi dau palme, pentru alegerile proaste facute. Imi ranesc sufletul, luand infatisarea oamenilor care m-au ranit.

Am invatat sa controlez acel portal catre trecut, prin negare si evitare. Ma ascund de orice ar putea sa il deschida. Pana acum, singura metoda care a avut rezultate a fost cea a „strutului”: daca nu vad, nu exista. Cand fantomele imi viziteaza sufletul, ma prefac ca nu le vad, ca si cum nu sunt acolo. Cum nu are sens sa provoci daune unei case abandonate, ele se plictisesc in scurt timp si pleaca.

Uneori, cate una ma gaseste ascunsa dupa perdea, sau in pivnita si ma cuprinde intr-un vartej de senzatii si emotii de mult uitate.  Dar o stropesc repede cu apa tare de uitare si se destrama plangand.

Raman cateva lacrimi in urma, dar raul a secat demult. A ramas doar albia sapata, marturie a unui suflet care a avut neobraznicia sa traiasca cu adevarat…candva.

2 cuvinte de la Eul Actual catre Eul Copil

14359235_10209174065881177_1767930129759278798_n

Be yourself! ….

Intotdeauna. Nu renunta niciodata la ceea ce esti pentru nimeni. Nu permite sa fii mai putin decat ceea ce esti si nu incerca sa pari mai mult. Teatrul dureaza doar o clipa. Intr-o zi vei obosi sa te prefaci, si masca va cadea. In acea zi, vor fi doi oameni nefericiti: tu, pentru ca ai obosit si esti frustrata in urma atator reprimari, si Celalalt, care va fi confuz, nu va intelege de ce te-ai schimbat. De ce nu mai esti tu.

Au fost destui Celalalt in viata mea pana acum, pentru care am renuntat la bucati din mine. Am vrut sa ii fac fericiti, asa le-am oferit ceea ce doreau. Prea tarziu mi-am dat seama ca nu ma vroiau pe mine, ci Masca pe care chiar eu o creasem.

Dar cand Masca pica, si luminile se aprind pe scena, Actorii se trezesc fata in fata cu Realitatea. Care e cruda, fara mila, arata fiecare rid de pe suflet. Poleiala dispare. Actorii se trezesc fata in fata si isi dau seama ca sunt niste Straini. Ca i-a legat doar o Iluzie.

Si parasesc scena. Unii pleaca in cautarea altui rol, pentru ca si-au pierdut identitatea si nu mai pot exista decat pe scena. Altii pleaca sa caute un loc unde pot fi ei insisi. Dar acel loc se dovedeste a fi, de cele mai multe ori, o Utopie. Asa ca…in final, se intorc si ei pe scena.

Mi-e dor de mine

i-have-lost-touchMama nu poate niciodata sa se apuce de gatit, daca bucataria nu e luna. Asa ca ea, tot timpul, inainte sa se poata desfasura, se asigura ca spatiul de lucru este curat, dezinfectat si ca toate uneltele sunt la indemana.

Eu nu am mostenit talentul ei la gatit, asa ca nu prea imi pasa cum arata bucataria. Dar astazi, dupa o pauza de mai bine de doi ani de cand am scris ultima data, am simtit nevoia sa fac ordine in postari. Am sters multe articole vechi, pentru ca nu ma mai regaseam in ele. Ar fi trebuit sa mi le asum, poate, pentru ca la acel moment in timp, cand le-am scris, asa simteam. Dar astazi, recitind, am simtit ca nu pot sa continui sa scriu intr-un blog care nu ma mai reprezenta. Drept urmare, am sters mai mult de jumatate din articolele publicate in diverse momente ale vietii….Cam mult…

Alternativa ar fi fost sa o iau de la zero, dar, din sentimentalism, nu am putut renunta la tot ce am fost odata, am vrut sa pastrez macar o schita.

Nu am mai putut scrie o lunga perioada de timp. Prea lunga. Unul din motive a fost chiar povara vechilor scrieri. Nu mai eram aceeasi, si cumva, fantoma cuvintelor deja trimise in eter ma urmarea, ma obliga cumva sa fiu la fel, sa scriu la fel. Ori, eu nu mai eram la fel.

Anii si-au pus amprenta asupra mea, m-au schimbat nu doar fizic, ci mai ales psihic. Desi in fond, eu ma consider aceeasi, se pare ca „pe ici, pe colo, prin partile esentiale” lucrurile nu mai stau la fel. Multe din eu-rile mele din trecut eu plecat definitiv. Unele doar s-au ascuns, asteptand momentul potrivit sa reapara. Cum ar fi Eul meu caruia ii placea sa scrie. De el mi-a fost cel mai dor. Pentru ca scrisul ma ajuta, ma elibera de ganduri, de tensiuni, ma spala de tot ce era rau si imi dadea putere si speranta sa merg mai departe.

Mi-e dor de mine, de Eu-rile pe care le-am pierdut – definitiv sau provizoriu:mi-e dor de Eul Inocent, pentru ca el vedea tot ce e bun si pur in lumea asta si care spera ca totul va fi mai bine maine. De Eul Copil, pentru ca el stia sa se joace, indiferent de joc,  sa se urce in copaci fara sa ii fie rau de inaltime sau de faptul ca o sa isi rupa ceva. De Eul Artist, pentru ca el stia sa cante la chitara si cu vocea, stia sa picteze si sa deseneze si mai ales, iubea sa scrie. De Eul Distractiv, nimeni nu dansa si radea ca el, se urca pe mese la petreceri si inveselea pe toata lumea. De Eul  Teribilist, care nu rata nici o ocazie provocatoare de adrenalina, bungee jumping, rafting, roller coaster, „you name it”, el era primul inscris. De Eul Indragostit care a iubit ca si cum maine ar veni sfarsitul lumii…

Ce a mai ramas in urma? Nu prea multe…Eul meu de acum e ranit si inca isi linge ranile. E precaut, temator, si agresiv la cel mai mic semn de pericol. Ii e frica sa spere, nu mai e inocent demult, e sarcastic, rautacios, antisocial si isi prefera compania: mai bine singur decat prost insotit. O lunga perioada de timp s-a complacut asa. Si inca se simte confortabil in starea actuala. Nu simte neaparat nevoia sa schimbe asta, dar Eul Artist i-a facut o vizita de curand, si i-a placut.

Il tot contacteaza Eul Indragostit in ultima vreme, dar el inca ii respinge apelurile. Stie el mai bine….

Astazi Eul Artist a avut permisiunea sa revina la suprafata pentru un moment. Poate va mai fi si o a doua intalnire…Asta a fost una placuta, ca o reintalnire cu un prieten vechi despre care nu stiai cat ti-a lipsit pana nu iti reapare in cale intr-o zi, intamplator.