Sunetul linistii

shining-sun-after-the-storm.jpg

Uneori, exista momente in viata mea de luciditate absoluta. Ca in The Notebook – acel film siropos, stiu! Majoritatea timpului sunt oarba, ca si cum as suferi de o boala ca ma impedica sa vad realitatea. Se intampla insa sa fie momente, cand vad totul clar si real, asa cum rar ne este dat in viata.

Tot timpul sunt inclestata, mereu implicata in vreo lupta, in care particip cu ardoarea unui soldat care vrea sa evite Apocalipsa. De cele mai multe ori lupt pentru ceva ce nu exista…pentru himere, pe care exact cand cred ca o sa le ating si o sa le capturez, se indeparteaza de mine, ca intr-un cosmar. Ma cheama, ma atrag, numai pentru a se ascunde de mine mereu. E obositor, frustrant si umilitor sa pierd mereu un razboi in care adversar sunt eu insami.

Dar uneori, ma trezesc. Am momente de luciditate. Ma uit in jur, parca recunosc lucruri, locuri si oameni…Bataile inimii incep sa revina la normal. Si suspin usurata. „A fost doar un cosmar!”

Astazi, am un moment de liniste. M-am trezit. Sunt pentru prima data dupa muuuult timp, lucida. Si vad, aud, gust si simt totul asa cum este de fapt. Si imi place. Este bine. Este calm. Ma simt ca naufragiata de o furtuna pe o plaja. Dupa ce m-am luptat cu vantul, cu valurile uriase, cu ploaia, cu intunericul, cu oboseala fizica si mai ales psihica, in sfarsit, pot sa respir. Calm. Liniste. Lumina lunii se reflecta in ochii mei inlacrimati.

Si cad in genunchi si ma rog. Nu stiu cui, pentru ca nu mai cred in nimic de multa vreme. Probabil ma rog pe mine….  Dar ma rog. Sa nu fie asta un vis, si restul realitatea. Sa nu fie doar o clipa, scurta cat o bataie de inima. Sa nu fiu in ochiul furtunii, doar cat sa clipesc, iar apoi sa fiu trasa iar in vartejul din care abia am scapat.

E liniste. Sunt bine. Te rog, sa nu fie asta visul!

Anunțuri

O cafea nu e niciodata doar o cafea

97ef8a50-3af9-0134-0cb8-0a0b9a139ea7

Poate fi…

…un simplu confort in diminetile prea dimineti. Cand esti prea adormit, cand nimic si nimeni nu iti intra in voie. O gura de energie dulce-amara, un ritual fara de care nu iti imaginezi nici ca poti iesi pe usa.

…un zambet. Oferit de cineva drag. O cafea care iti face ziua frumoasa.

…un parfum. Al unei amintiri trecute. Poate frumoasa, poate trista…Nu conteaza. E o calatorie. In propriul trecut.

…o obligatie. Din orice motiv ar fi ea, uneori, cafeaua nu are aroma. E doar o clipa sacrificata, o caramida pusa la temelia unor relatii necesare din motive obscure.

…o promisiune. O speranta care face inima sa iti sara o bataie. O portita deschisa spre un viitor la care iti e teama sa visezi, dar care pare posibil.

…un inceput. Uneori, cu o cafea incepe totul. O privire. O atingere. O prietenie. O iubire. O viata.

…un sfarsit. Uneori o cafea e nemiloasa. E taioasa. Are gust de sange si de lacrimi. De sperante spulberate. De vise naruite. Are gust de gol. Si de nimic.

Dar uneori acea cafea promisa iti este brusc luata din fata. Abia apucasesi sa iti imaginezi aroma ei. Gustul. Mirosul. Conversatia. Si finalul, cu atat de multe variante….Niciuna din ele  nu era insa cea in care acea cafea nu mai venea…

Si…ce daca?

Ei, iaca…

Despre alegeri gresite sau unde e mai bine, in iad sau in purgatoriu?

relationship-crossroads

Astazi am de ales doar intre doua lucruri rele. Niciunul din ele nu imi face bine. Dar nu pot renunta la amandoua, doar la unul din ele. Si atunci se pune intrebarea: care din cele doua lucruri rele…imi face mai  mult rau?

Unul ma sufoca. Celalalt ma asfixiaza.

Unul este sarmant. Celalalt misterios.

Unul este extrovertit. Celalalt introvertit.

Unul imi zambeste cand ma intalneste. Celalalt se incrunta.

Unul imi vorbeste cand ii vorbesc. Celalalt ma ignora.

Unul ma raneste. Celalalt ma ucide.

Unul este periculos. Celalalt mortal.

Unul este un rau cu care traiesc deja de multa vreme, sunt cumva imunizata. Obisnuita cu acel tip de durere. Am trait-o , am respirat-o multi ani si am supravietuit.

Celalalt este relativ nou si surprinzator. Doare in alt fel. Intr-un fel pentru care nu am avut timp sa ma pregatesc, ma ia prin surprindere. Ma face sa imi pierd echilibrul fragil pe care am reusit sa il construiesc. Si distruge si restul partilor din mine care ramasesera intregi. Intr-un fel, e mai periculos decat celalalt, desi are mai multa putere asupra mea.

Asa ca, intre a alege intre raul ca mi-a carbonizat inima si mi-a uscat sufletul si cel care imi poate distruge si restul din mine…

Astazi aleg raul pe care il cunosc deja. Ma intorc si ma apropii de el, numai ca sa ma departez suficient de mult de celalalt.

Si poate, daca am noroc, in drumul meu de du-te vino intre cele doua rele, poate ajung la o distanta suficient de sigura de ambele, astfel incat sa pot sa fug si sa scap de amandoua.

„Pensieve”

Pensieve2.jpg

I use the Pensieve. One simply siphons the excess thoughts from one’s mind, pours them into the basin, and examines them at one’s leisure. It becomes easier to spot patterns and links, you understand, when they are in this form.” – Albus Dumbledore.

De ce scriu?

Scriu pentru mine. Pentru ca scrisul ma ajuta sa ma eliberez de gandurile care imi macina creierii. Blogul e cel mai bun psiholog. Odata scrise, acele idei imi parasesc mintea, ca o supapa prin care eliberez presiunea. Si ma simt mai usoara, mai libera. Pot sa dorm. Pot sa functionez. Si ulterior, cu mintea limpede, pot sa revin asupra ideilor care ma torturau si am o alta perspectiva, mai obiectiva. Privind din afara aceste idei, pot sa vad adevarul printre cuvinte. Uneori zambesc parinteste, ma amuz de cat eram de naiva. In cateva din dati, chiar rad in hohote.  Alteori plang, pentru ca imi pare rau de acea EU care a suferit atat de mult pentru unele lucruri sau persoane care nu meritau. In cateva din dati m-am ingrozit – „pe bune? chiar am gandit asa vreodata?”

Una peste alta, blogul imi spune povestea vietii, asa cum a fost ea, cu toate starile prin care poate trece un om. Au fost momente cand nu am putut scrie. Dar niciodata nu am renuntat la el. A fost ca o bucata din mine, pe care am pus-o la loc sigur, dar ferit de primejdii pentru o vreme, dar la care stiam ca o sa revin intr-o zi. Sa renunt definitiv e de neconceput. E ca si cum as accepta de bunavoie sa mi se amputeze o parte din corp care este sanatoasa, si mai ales, vitala.

E parte din sufletul meu. Sunt sigura ca vor mai veni momente in viata mea cand nu voi mai putea scrie. Dar sa renunt definitiv la blog nu as putea, ar fi ca si cum mi-as pierde umbra in plin soare.

Te-as fi iubit…

tumblr_inline_molro7omw41qz4rgp

Te-as fi iubit frumos.

Ca un copil: neconditionat, total, inocent, care nu stie nimic din rautatile lumii inca si ofera tot, fara sa ceara nimic inapoi, dar asteptand totul. Uneori gelos pe atentia acordata altora, capricios, incapatanat si irational, cum numai copiii pot fi. Iar alteori cu un zambet larg, cu ochii mari, luminati de tine, incantata de un gest al tau oarecare, de un cuvant, te-as fi iubit ca pe un idol.

Te-as fi iubit ca o femeie frumoasa, care stralucea doar pentru ca tu o vroiai. Usor vanitoasa, zambind satisfacuta, implinita, te-as fi tachinat, te-as fi provocat, dar fara sa merg mai departe, doar un usor apropo, o promisiune a ceea ce va urma. Te-as fi iubit ca pe un trofeu.

Te-as fi iubit ca o femeie pasionala, cu pielea arzand de dorinta, tremurand la o simpla atingere a degetelor tale. Ti-as fi invinetit buzele cu sarutari. Ti-as fi facut carnea sa tremure, mi-ai fi soptit numele innebunit. Ti-as fi intrat in sange. Te-as fi iubit ca pe un barbat.

Te-as fi iubit ca o amanta. Ca o sotie. Ca o sora. Ca o prietena. Ca o mama. Ca o vaduva. Te-as fi iubit asa cum nici nu iti imaginezi.Te-as fi iubit ca toate femeile pe care le-ai intalnit pana acum si ca nici o alta.

Te-as fi iubit ca mine.

Dar nu am fost ceea ce iti doreai tu…

Singura…

lone

Alone vs lonely

Sunt singura de multa vreme, dar rareori ma simt asa…

Prefer singuratatea. Ma face sa ma simt in siguranta. Ma simt in largul meu singura, cand nimic si nimeni nu ma deranjeaza si mai ales…nu ma judeca. Prea mult timp a trebuit sa port o masca, pentru a parea altfel decat sunt, in societate. A trebuit sa arborez un zambet fals, sa imi asum un personaj si sa il joc, pentru a fi acceptata ca fiind…normala, capabila sa functionez in limitele unor principii sociale. Dupa un timp am obosit, asa ca am preferat sa ma retrag. Limitez interactiunea sociala la strictul necesar, iar momentul cel mai asteptat al zilei este cel in care raman singura, cand pot sa ma dezbrac nu doar de haine, ci si de costumul personajului pe care il interpretez zilnic: rolul unui um ca oricare altul, cu job, cu griji triviale, care e capabil sa poarte o convesatie normala despre aproape orice subiect, cu simtul umorului, o masca banala, care nu iese in evidenta.

Cand raman cu mine insami, imi dau masca jos, ma privesc in oglinda, si ma recunosc. Sunt eu, in sfarsit. Cea anormala. Cea defecta. Si plang. Plang pentru ca nu pot sa fiu Masca. Pentru ca sunt iremediabil stricata. Si nimic nu ma mai poate repara. Si apoi zambesc. Pentru ca ma simt libera si fericita.Dar ma simt bine cu mine. Nu ma plictisesc. Nu obosesc, pentru ca atunci cand sunt eu, e cel mai usor lucru din lume. Si mai normal…pentru mine.

Dar exista momente cand linistea mea este perturbata si nu ma mai simt bine in pielea mea. In acele momente, linistea nu mai este liniste…este tacere…Ma apasa, ca un bolovan pe piept, ma impiedica sa respir. Noaptea nu mai este doar intunecata, devina o pacla neagra ca ma invaluie ca un giulgiu. Zgomotele din jur, care de obicei ma enerveaza, si pe care incerc in mod normal sa le aduc la tacere, parca nu mai razbat pana la mine. Ma simt ca si cum as fi inchisa intr-o bula, alba, mata, care nu mai lasa sa razbata in interior nici zgomote, nici mirosuri, nici lumina, nici macar aer. Sunt total singura, iar bula ma strange si ma sufoca.

Incerc sa ma eliberez, dar totul pare filtrat printr-o pacla deasa. Aprind toate luminile din casa, dar nu reusesc sa alung intunericul. Dau muzica mai tare, dar parca as avea urechile infundate. Privesc in jur, incercand sa  gasesc ceva familiar, care sa ma ajute sa imi revin, ca un colac de salvare, dar parca vad totul din afara mea, ca si cum nu as mai fi in propriul corp. Am gura uscata, nu imi pot controla mainile cum trebuie si parca as fi deja moarta…constienta fiind. O moarte constienta…

Nu mi se intampla des, ci doar atunci cand incerc sa sper ca pot trai nu doar prin mine, ci si prin altcineva. Cand las o alta persoana in universul meu, iar acea persoana pleaca intr-o zi, brusc, fara sa priveasca in urma. Plecarea creaza in marea linistita pana atunci a sufletului meu un val seismic atat de mare, incat matura tot in calea lui. Un tsunami care ma inunda, ma ineaca, si in retragere, ia cu el tot: castelul de nisip pe care il construisem impreuna pe plaja, copii fiind. Apoi, casa in care locuiam, construita din povesti impartasite sau traite impreuna. Promisiunile facute si niciodata impliniste. Visele a ceva ce nu o sa mai fie niciodata.

Sunt singura de multa vreme, dar rareori ma simt asa…Astazi ma simt singura Si e numai vina ta/mea…

Poate…

yes-no-maybe

„Cum asa?” Asa..Mi-esti drag, pur si simplu. De ce te miri? …Nu e nimic ciudat la mijloc. Si nici brusc. Cel putin pentru mine…

„De cand?” Hm, din prima clipa in care te-am vazut. Stiu, e greu de crezut. Mult timp, nici mie nu mi-a venit sa cred.

„Ce ti-a placut?” Pai, la inceput mi-a placut zambetul tau: imi zambeai ca si cum mi-ai spune o gluma pe care doar noi doi o intelegeam. Si ma incalzea, ca un foc launtric. Imi faceai ziua mai frumoasa, doar zambindu-mi.

„Altceva?” Privirea. Ma priveai intr-un fel care imi facea inima sa sara o bataie. Ca si cum imi priveai sufletul si iti placea ceea ce vezi.

„Ce altceva?” Vocea ta. Calda, untoasa, ca un val care ma invaluia matasos si imi provoca furnicaturi ciudate pe piele. Ma ducea cu gandul la secrete soptite pe perna.Ai putea sa ma iubesti doar vorbindu-mi, vocea ta ar fi suficienta sa ma simt fericita.

„Doar atat?” Nu…Cuvintele tale. Esti inteligent. Si ai umor. Esti scump la vorba, dar cand ai ceva de spus, ador sa te ascult. Pacat ca nu vorbesti mai des cu mine….

„Nu e suficient”…. Poate ca nu e. Dar cum poti explica de ce? Si cand? Si cum? S-a intamplat si am incercat sa ignor, sa imi ocup mintea cu altceva, dar a fost mai presus de puterea mea de a rezista. Mi-esti drag pentru tot ce am zis mai sus si pentru multe alte detalii: parfumul, felul in care te incrunti uneori cand te deranjeaza ceva, sau felul in care privesti in gol, cand te concentrezi. Pentru felul in care mana ta imi atinge mana, din intamplare, dar tu nu o retragi, iar eu sunt fericita doar sa simt acea atingere prelungita. Pentru felul in care ma tachinezi. Pentru felul in care ma simt cand ma imbratisezi. Pentru aproape tot ce esti…

Asa ca, ce zici? Nu iti cer nimic din ce nu imi poti da. Nici eu nu vreau mai mult decat pot acum. Sunt defecta, nu mai stiu sa functionez in 2. Dar ce zici de un 1+1?

„Nu vorbim despre asta acum…Nu pot sa iti dau raspunsul pe care il astepti…Raspunsul este cel care vrei tu sa fie…Niciodata nu stii ce iti rezerva viitorul…O sa iti povestesc odata mai multe la o cafea…”