Asta nu e o poveste de iubire, dar este o poveste despre iubire….

814696a24e1eb8be7881a459cf4b2724

Te vedeam prin cladire uneori. Zambind, cu carliontii zbenguindu-se in toate directiile, emanand buna dispozitie si bucurie. Nu mai vazusem un om atat de impacat cu sine si cu ceea ce este, puternic, stapan pe propriile picioare, avand o siguranta de invidiat. Mi-as fi dorit sa fiu ca tine.

Te-am observat mai bine intr-o zi de primavara, la voluntariat, cand am mers impreuna sa dam o mana de ajutor la plantarea viitoarei generatii generatoare de oxigen. Erai cu persoana iubita, si stiu ca ma simteam geloasa cumva, pentru ca vedeam cata iubire exista intre voi. Cat de frumosi erati. Mi-as fi dorit sa am si eu pe cineva cu care sa schimb macar o privire ca cele pe care vi le aruncati de la unul la altul.

Apoi, peste aproape un an, ne-am intalnit si fata in fata. Ma intalnisem cu multe persoane in acea zi, eram obosita si deja satula, abia asteptam sa se termine ziua si sa ajung acasa. Ai fost ultima persoana cu care m-am intalnit in acea zi. Si inca de cand ai intrat pe usa, ai luminat incaperea. Aveai un zambet atat de larg si de sincer, incat m-am trezit si eu zambind. Iti simteam emotia si o usoara timiditate si nesiguranta, dar mi-am dat seama ca nu era datorita lipsei de incredere, ci datorita unei inocente de copil, care e atat de rar intalnita in zilele astea.. Ti-ai subliniat cu darzenie calitatile si mi-ai marturisit cu candoare minusurile, iar privirea ta capata o sclipire aparte cand imi promiteai ca poti sa le depasesti. Am luat o hotarare in acea seara ca te vroiam aproape.

Dupa venirea ta, diminetile mele, de obicei tacute si mohorate, au devenit mai galagioase. Dar si mai pline de zambet. Impotriva oricarei ratiuni, zambeam si eu cand te vedeam aparand ca un fluturas, urandu-mi „Buna dimineata!” cu un zambet mare pe chip. Stiai exact cat de mult sa te apropii, fara sa ma invadezi. Stiai cand sa insisti, si cand sa ma lasi in pace. Si incet, zidul de gheata dintre noi a inceput sa se topeasca, pentru ca nu a putut rezista unui suflet atat de frumos.

Din pacate, drumurile noastre s-au despartit curand dupa aceea, dar ma gandeam des la tine. Speram ca esti bine. Mai primeam uneori vesti din partea ta si ma bucuram sa vad ca nu regreti alegerea facuta atunci. Imi spuneai ca te-a ajutat pasul facut, ca te-a maturizat, ca ai invatat multe. Pentru mine era cea mai mare multumire sa stiu ca am putut sa dau o mana de ajutor si ca acel gest a ajutat un om sa creasca.

Viata s-a intamplat si drumurile noastre au continuat separat o vreme. Apoi, dupa doi ani, am primit un bilet de la tine. Imi spuneai ca ti-e dor si ca te gandesti des la mine. Ceva in acel bilet mi-a spus ca ceva este in neregula, iar cand te-am contactat, mi-am confirmat. Te-am intrebat daca vrei sa vii la mine, sa fim impreuna din nou. Si ai acceptat din toata inima, cu mare bucurie.

Reuniunea a fost minunata, dar m-a si intristat. Erai altfel…se vedea pe fata ta o maturitate fortata, iar zambetul, desi la fel de larg, lasa sa se vada ca sufletul ti-e ranit. Fluturasul meu avea aripile taiate, desi inca lupta sa zboare din nou. Ti-am zis sa te gandesti bine, daca asta este ceea ce vrei cu adevarat. Ti-am spus care sunt avantajele, dar ti-am descris si minusurile acestei alegeri. M-ai convins ca iti doresti asta cu adevarat.

Si ai venit din nou. Si din nou, diminetile mele au devenit mai galagioase, dar si mai pline de lumina. Lumina data de acelasi zambet. Zambet care incet, in timp, s-a vindecat. A uitat greutatile prin care trecuse. Si zidul meu a inceput din nou sa se topeasca.

Intr-o zi mi-ai spus ca ti-am fost inger salvator. De doua ori. Adevarul este…ca tu m-ai salvat pe mine. Mi-ai redat speranta ca poate exista iubire neconditionata si intre doi oameni care se intalnesc intamplator in viata. Ca sufletele se pot conecta, pentru ca isi recunosc perechea, si acel gen de iubire nu poate fi murdarit de cuvinte rau voite, de gesturi meschine si de o lume care a uitat ce inseamna umanitatea.

Esti un om frumos si pe dinauntru si pe dinafara. Si te iubesc!  Cu bucle sau cu parul drept, cu breton sau fara, in tinuta sexi, sau eleganta, sau alteori total amuzanta, in roz si mov si cu franjuri si cu multe flori. Cand te dedici cu seriozitate muncii, sau cand ai un stil total aerian, nereusind sa iti amintesti detalii despre ultima petrecere, desi ai baut toata noaptea doar bere fara alcool. Cand vorbesti  in soapta, si nimeni nu reuseste sa te auda, sau cand spui mai tare decat ar trebui unele lucruri pe care incercam sa le tinem secrete. Cand te deprimi pentru cifra pe care ti-o spune anul nasterii ca o ai, dar nu realizezi ca esti cel mai copil-copil pe care l-am intalnit, si sper sa nu te schimbi niciodata. Pentru ca stii sa iubesti cu toata fiinta ta asa cum rar se mai iubeste astazi. Pentru ca ai o silueta de invidiat, insa mananci o data la doua ore, sincer nu stiu unde bagi atata mancare. Pentru ca uneori te vezi urata si te uiti cu tristete in oglinda, nerealizand ca eu privind aceeasi reflexie, ma minunez de cat esti de frumoasa. Pentru ca uneori ii lasi pe altii sa te defineasca, si sa iti murdareasca sufletul,  dar nu iti dai seama cat esti de „iubibila”. Uneori nu imi vine sa cred ca sunt atat de norocoasa sa am parte de un om ca tine in viata mea. Probabil ca am facut totusi ceva bine in viata asta…sau in alta viata anterioara….

Tu esti ingerul meu! Si esti minunata, exact asa cum esti! La multi ani, draga mea! Bucura-te de tine, asa cum si eu ma bucur de tine! si asa cum toti cei care te cunosc se bucura ca faci parte din viata lor.

 

Anunțuri

Tarziu

latelate

Nota: poveste veche, scoasa de la naftalina.

“Te iubesc!” Barbatul plangea cu lacrimi amare, prabusit pe un mormant proaspat sapat. Degetele sale sapau zadarnic in pamantul afanat cu miros de frunze rascolite si radacini putrezite. Lacrimile ii curgeau pe obrajii murdari de pamant si se uneau cu picaturile de ploaie de noiembrie. Te iubesc, te iubesc, ma auzi? Imi pare rau….TE IUBESC!!!!

                                                                                                ***

Ea il iubise. Cu toata fiinta ei. Il iubise din prima clipa cand il vazuse in seara aceea blestemata de martie, cand iesise cu fetele in oras. Intrase in clubul imbacsit cu fum de tigara si inca din usa o vrajisera cateva acorduri de pian. Intodeauna ii placuse pianul, insa parintii nu avusesera posibilitatea sa o sprijine sa isi urmeze visul de a deveni o mare pianista. Cand era copil isi desenase clapele pianului pe masa micuta si scorojita din bucataria parinteasca si in fiecare zi isi antrena degetele mititele si firave pe acel pian inchipuit. In mintea ei, canta o melodie nemaiauzita, o melodie izvorata din sufletul ei insetat de frumos. Crescuse, era studenta la Farmacie acum. Visul ei ramasese un crampei de soare bine ascuns in inima, care ii lumina viata anosta. Falfait de aripi de inger intr-o zi ploioasa….

L-a vazut tarziu pe pianist. In aglomeratia aceea cu greu si-au gasit drum spre masa rezervata cu cateva zile inainte. De unde statea, ii vedea doar profilul. Insa il asculta…Canta “Sonata lunii” de Beethoven, una din melodiile ei de suflet. “Sper ca iti place! Nici nu stii ce greu am gasit clubul asta unde se canta la pian. Macar asa am reusit sa te scot din casa, chiar daca nu e tocmai genul meu de muzica.” i-a spus prietena ei cea mai buna, Anca. I-a multumit din ochi o clipa, inainte de a-i intoarce insetati spre pianist. Suvitele lungi, negre ca noaptea ii cadeau neglijent pe urechi, in timp ce degetele lungi mangaiau clapele “Cat de bine trebuie sa mangaie degetele acelea” s-a pomenit ea gandind, uimindu-se in acelasi timp de indrazneala ei. Ea niciodata nu fusese priceputa in relatiile cu barbatii. De cele mai multe ori o gaseau prea timida, prea serioasa, prea departe de secolul acesta. “Tu te-ai nascut un secol prea tarziu!” i-a spus primul si singurul ei prieten, Cristi, cel care reusise sa aiba destula rabdare cu ea pana a reusit sa ii fure un prim sarut. Insa el plecase cu un an in urma in State, cu o bursa de studii. Isi scrisesera o vreme pe email, insa in timp se adeverise zicala “Ochii care nu se vad se uita”.

“Hey, Floare de Lotus! Vrei sa cobori in galaxia noastra?” a persiflat-o Anca. A zambit usor rusinata ca iar fusese surprinsa visand cu ochii deschisi. Isi privi prietena cu drag. O admira pe Anca. Era tot ce nu putea fi ea. Blonda (vopsita), cu un par mereu coafat dupa ultima moda (azi era indreptat cu placa si bretonat), cu niste ochi albastri enormi, un albastru cum nu mai vazuse in viata ei. Cat despre garderoba ei, putea da lectii oricand lui Carrie din Sex and the City, personajul preferat al Ancai. De cate ori ieseau impreuna observa cum capetele barbatilor se intorceau ca magnetizate. Si prietena ei parca nici nu observa. Se intreba cum de ii vine totul atat de natural, fara nici un efort. In schimb, ea intodeauna se simtise in propriul corp ca intr-un costum strain. Cand vorbisera odata despre asta, Anca o privise uimita:”Esti nebuna?? Ce nu as da eu sa am parul tau negru si bogat. Si il ai drept!! Eu am nevoie de placa si de o ora la coafor sa obtin asta. Si ai niste ochi verzi absolut dementiali, ca sa nu mai spun ca zambetul tau m-ar baga in boala daca as fi barbat Si pe deasupra, iti mai si permiti sa mananci orice, fara sa pui gram pe tine!!” Insa ea intodeauna fusese de parere ca are un trup de baietoi. Inalta, slaba, fara formele acelea rotunde care innebunesc barbatii pe strada. Cat despre garderoba…blugii, tricourile si tenisii erau de baza.
Cand se intalnisera in seara aceea, Anca o privise critic, tuguind buzele:”Iar blugi si adidasi?”

Intre timp, pianistul atacase o fantezie din Chopin. Ochii ei au revenit asupra lui. Suvitele ii cazusera intre timp pe ochi si, din profil, parea misterios si atragator ca un Luceafar intunecat. Degetele sale au cantat ultimele acorduri si apoi au tacut. Era pauza. S-a ridicat incet si s-a indreptat spre bar. In drum, privirile li s-au intalnit o clipa. Indiferenta la inceput, privirea lui a ramas o secunda in plus asupra ei. Cercetatoare. Rascolitoare. Doua piroane infipte in suflet.

Si-a indreptat privirea spre paharul cu suc din fata. Obrajii ii luasera foc. Nu intelegea ce se intampla cu ea si a pus totul pe seama fumului de tigara pe care il puteai taia cu cutitul. Inca ii simtea privirea arzandu-i pupilele, iar fosnetul din suflet ameninta sa acopere muzica de fundal din club. “Ei, cum ti se pare?” a intrebat-o Anca. “Foarte frumos” a ingaimat ea. “Stai ca vreau sa ti-l prezint pe Mihai. MIHAI!” a zbierat Anca, sa acopere galagia. “Vino putin!” Si-a ridicat privirea nedumerita, sa vada pe cine a strigat. Anca mai incercase si in trecut sa ii faca “lipeala” cu alti barbati, insa de fiecare data totul fusese un fiasco. Pentru ca toti barbatii pe care i prezenta Anca erau innebuniti dupa ea, iar prietena ei ii prezenta in ideea ca asa va scapa de ei. Anca era omul care seduce si fuge, nu rezista sa stea mai mult de o saptamana cu acelasi barbat. “Uuufff! Inca unul?” s-a gandit in sinea ei, cand l-a strigat pe acest Mihai. O umbra a acoperit masa si ridicandu-si privirea, resemnata, l-a vazut pe…EL..pianistul. “Mihai, ce mai faci? Ai cantat superb! Da-mi voie sa ti-o prezint pe prietena mea! Sa stii ca si ei ii place pianul” “Mihai. Imi pare bine”, a zis el, gutural, vocea lui rascolind iar simturi abia potolite. “Iulia” a murmurat ea, abia auzit. Ii simtea privirea in crestetul capului. Nu reusea sa isi dezlipeasca privirea de podea si simtea, ca daca ar fi facut-o, s-ar fi intamplat ceva ireparabil. “Stai cu noi la masa” a ciripit vesela Anca. “Si ce mai faci tu? Vad ca iti merge bine! Propriul recital in club X” Foarte tare!” “Multumesc, Anca!” a zambit el. Iulia i-a zimtit zambetul. Intr-un tarziu, a reusit sa isi dezlipeasca privirea de masa. Si l-a privit. El o fixa cu o privire usor amuzata, curioasa. S-a speriat si si-a coborat iar privirea. Nu a auzit nimic din discutia celor doi. Tot ce si-a amintit peste timp, a fost o stralucire aurie, pe fondul unei mese de lemn innegrit de la fumul de tigara… verigheta!

Iulia a iesit de la cursuri si s-a hotarat sa faca o plimbare prin parc. Primavara era anotimpul ei preferat, iar azi era o zi mai frumoasa ca niciodata. A intrat pe alee, minunandu-se ca un copil de coroanele albe ale pomilor infloriti. S-a asezat pe o banca si si-a aprins o tigara. Singurul ei viciu pe care si-l accepta fara toane. Nici nu se gandise vreodata sa se lase. Parerea ei era ca totul in viata se intampla la timpul potrivit, asa ca, daca va fi sa se lase vreodata, totul va veni de la sine. Gandurile i-au fost tulburate de o gasca de rolleri, care au trecut pe langa ea in viteza, galagiosi. Nu le-a dat prea mare atentie. A inceput sa observe incantata niste vrabiute care se jucau intr-o balta de ploaie. Iubea pasarile cu duiosie. Avea si ea acasa o pereche de papagali pe care ii invatase sa spuna cateva cuvinte si cu care vorbea toata ziua. Anca radea de ea ca o sa ajunga o babuta decrepita care vorbeste cu pasarile prin parc. Si-a ridicat mirata privirea cand si-a dat seama ca nu mai era singura. Langa ea statea unul dintre rollerii galagiosi care trecusera pe langa ea. Statea chiar in dreptul soarelui, asa ca nu ii vedea decat ochelarii de soare si zambetul. “De unde cunosc eu zambetul asta?” – s-a intrebat ea simtind cum i se strange inima. “Buna Iulia! “Buna, Mihai!”. Nu il mai vazuse de doua saptamani din seara aceea in club, cand, in mod inexplicabil, simtise dintr-o data ca trebuie sa plece, altfel moare asfixiata. Se scuzase in graba si literalmente zburase pe usa clubului, speriase un taximetrist cand navalise pe usa masinii si ii spusese gafaind adresa. A doua zi ii venea sa intre in pamant de rusine pentru comportamentul ei. Anca o sunase ingrijorata, insa ii baiguise o scuza oarecare, ca a fost foarte obosita si vroise sa doarma. In fond ce ar fi putut sa ii spuna? Nici ea nu stia ce o apucase. Nu isi explica efectul pe care il avusese acel barbat asupra ei. Si, ca de fiecare data cand se intalnea cu inexplicabilul, a preferat sa nu isi puna prea multe intrebari. Era genul de om care despica firul in patru si daca s-ar fi gandit prea mult la asta, nu ar mai fi avut liniste. Mihai s-a asezat langa ea pe banca. “Ce mai faci?” “Bine, multumesc”.
In timp ce purtau o conversatie politicoasa despre vreme, ce mai face Anca si alte maruntisuri, Iulia si-a amintit motivul plecarii ei vijelioase din club. L-a vazut pe degetul lui. “E insurat!” – a gandit, amar. “Si ce imi pasa mie daca e insurat? Nici nu il cunosc” – si-a luat ea seama. “Vrei sa bem o cafea? Este o terasa draguta in apropiere.” “Mi-ar face placere” – in momentul in care a deschis gura, a ramas uluita. “Ce dracu` se intampla cu mine? Accept invitatia la cafea a unui barbat insurat?” Mergeau pe alee, tacuti. Iulia isi cauta cuvintele, incerca sa gaseasca un subiect de conversatie. Insa in mintea ei era un vid imens. “El de ce nu zice nimic?” L-a privit cu coada ochiului. Parea sa fie si el in alta lume. Nu putea sa isi dea seama, din cauza ochelarilor. A intors brusc capul spre ea, facand-o sa tresara. Abia a avut timp sa isi mute privirea. Putea sa jure insa ca l-a vazut zambind. Zambetul ala! Au ajuns la terasa si s-au asezat la o masa retrasa, sub un cires inflorit. Pe masa cazusera cateva flori si Iulia a inceput sa se joace cu ele nervoasa, strivindu-le intre degete. “Ce ti-au facut?” a ras el. A rosit usor. Si-a pus mainile in poala, frangandu-si degetele pe sub masa. “Ce caut eu aici?” Au comandat doua cafele. Iulia a aprins o tigara. “Nu mi-as fi imaginat ca esti genul care fumezi” “Tu nu fumezi?” “Nu.”
Alta tacere. „Si esti studenta la farmacie?” a intrebat-o el. “Da, sunt in ultimul an” “Si iti place?” “Nu ma omor, dar e bine.” Au inceput sa discute despre munca pe care oamenii o fac din necesitate, nu din placere. Iulia incepuse sa se relaxeze. “Anca mi-a spus ca pasiunea ta este pianul” a schimbat el subiectul brusc, scotandu-si ochelarii si fixand-o cu privirea. Iulia ramase cu gura cascata, privindu-l fix in ochi, hipnotizata. Isi amintea privirea aceea. Privirea care o rascolise in seara aceea. Acum insa putea sa vada ca avea ochi caprui. Era ceva in ochii lui care invia simturi adormite. O privire care ii spunea:”Te cunosc din alta viata!” “Iulia?” “Hmm?” “S-a intamplat ceva?” “Nu, scuza-ma ce spuneai?!”
El zambi usor din coltul gurii si a repetat intrebarea . “Da, inca de mica. Am vrut sa studiez pianul, insa parintii nu aveau posibilitatea sa imi plateasca cursurile. In plus, in oraselul in care am crescut eu nu exista nici macar un profesor de pian.”
Iulia i-a povestit cum isi desenase clapele pianului pe masa din bucatarie si cum in fiecare zi isi incerca degetele pe lemnul acela, visandu-se o mare pianista. Cum asculta concerte de pian la pick-up-ul parintilor. Ii placea Chopin mult de tot. El o asculta atent. Cafelele se racisera in fata lor de mult. Apoi el i-a povestit cum alesese pianul, deoarece bunicul lui fusese profesor de pian.
Aveau un pian acasa si inca de mic incepuse sa studieze acest intrument, sub indrumarea bunicului. Facuse Conservatorul si facea parte din Orchestra Filarmonicii. La clubul X canta o data pe saptamana. Patronul era un prieten din copilarie. Nici nu si-au dat seama cand s-a inserat. La un moment dat s-au aprins felinarele pe alei. S-au trezit ca dintr-un vis. S-au privit, usor uimiti de timpul care zburase fara sa isi dea seama. “Trebuie sa plec” a zis el. “Te conduc acasa?” “Nu multumesc, nu vreau sa te incurc. O sa iau metroul.” “Nu ma incurci” a zambit el. “Sa mergem” Au iesit din parc si s-au urcat in masina lui. Pe drum nu au mai vorbit aproape deloc. Iulia simtea iar nelinistea aceea in suflet. Il privea discret din cand in cand. Au ajuns in fata blocului ei. “Iti multumesc pentru cafea.” A zis ea. El a privit-o ciudat, intens, ca si cum ar fi vrut sa spuna ceva. S-a razgandit insa si nu a zis decat: “Cu placere. Mai vorbim. La revedere!”

“Buna Anca, ce faci?”
“Buuuna, Crinule!” se pisici Anca in telefon.
“Ce-ti mai fac papagalii? Toate bune in rai?”
Intotdeauna o tachina pentru tabieturile si comportamentul ei. Dar Iulia nu se supara niciodata. Stia ca nu o face cu rautate.
“Da, toate bune la mine. Tu ce faci?”
“Ma plictisesc groaznic. Mircea a plecat la Sinaia pentru weekend, cu firma. Cica team-building. Asa ca ma asteapta doua zile de singuratate. Asta daca nu gasesc ceva de facut.” Rase cu subinteles.
“Stii ce ma gandeam? Iulia ezita…
”Mi-ar placea sa mai mergem in clubul X. Mi-a placut acolo ultima data si…ce zici” Spusese totul pe nerasuflate, ca sa nu i se simta tremurul din voce.
“Poftiiim??? Stai sa ma asez. Mah, da-mi si mie un avertisment cand mai dai bombe din astea, ca zau, inima mea nu mai este asa tanara. TU VREI SA IESI IN ORAS????” “Pai…da, ce are?” se imbatosa Iulia.
“Aaa, nimic, nimic. Mergem, mergem, nu mi te razgandi acum. E prima oara cand aud asta de la tine, de asta m-am mirat. La ce ora ne intalnim?”
“Ma gandeam sa vin la tine… Poate imi imprumuti si mie ceva de imbracat… Ceva mai… altfel decat blugi, tenisi si tricou”.
“Mah, tu esti sigura ca nu esti bolnava? Ai cazut in cap? Cine esti tu si ce-ai facut cu Iulia?”
“Hai, mai, Anca!”
“Biine, bine, incetez. Te astept la mine. Avem mult de lucru.”…

Peste jumatate de ora Iulia suna la usa Ancai. Aceasta, deschise usa, o trase inauntru si ii puse mana pe frunte.
“Nu arzi” Se uita in ochii ei. ”Si ochii tot ai tai sunt. Cucuie ai?” si incepu sa ii pipaie capul.
“Anca!” Iulia se supara putin, pentru ca nu stia cum sa ascunda motivul pentru care vroia sa mearga in club. Si daca era sa fie sincera cu ea, nici ei insasi nu ii placea sa isi recunoasca motivul.
“Bine, mai, Crinule. Vino! Ti-am pregatit o seara la salonul de cinci stele al Ancai! Bien venue, mademoiselle!” se maimutari Anca, facand plecaciuni…

Peste doua ore, era pregatita. Oarecum. S-a uitat in oglinda si s-a speriat. Nu se mai recunostea. Anca ii indreptase parul cu placa si ii daduse cu un fel de spray cu sclipici, dupa care i-l prinsese intr-un coc ciufulit. Parul ei radia! O si machiase, cu un violet intens la ochi, culoare care ii scotea si mai mult in evidenta verdele metalizat al ochilor. Nu stia exact ce si cum folosise, insa i se parea ca arata ca una din fetele perfecte din reviste. Cand ajunsesera la capitolul imbracaminte, Anca aproape o imbracase cu forta. Dar acum trebuia sa recunoasca ca nu arata chiar rau. O fusta dreapta, neagra, cu talie inalta, lunga pana deasupra genunchilor si crapata la spate. O camasa alba, clasica, cu guler inalt. O curea lata de lac, pantofi negri cu toc ascutit, un sirag lung de perle si doua perle mici si discrete drept cercei completau tinuta. Se uita cu ochi mari in oglinda, pana isi dadu seama ca si Anca se uita la ea cu gura cascata.
“Esti cea mai reusita creatie a mea” sopti ea.
“Normal, sunt singura” chicoti Iulia.

Pe la 11 au ajuns in club. S-au asezat pe scaunele de la bar. Mesele erau ocupate. Mihai isi incepuse deja programul.
“Cu ce va servesc?”
Anca a cerut un Screwdriver, bautura ei preferata.
“Si eu tot un Screwdriver.
„Incepi sa imi placi din ce in ce mai mult in seara asta” a ras Anca.
Iulia se uita spre el. Canta concentrat pe clapele pianului, mangaindu-le usor. Tinea ochii inchisi si in coltul gurii ii flutura un zambet de Monalisa.
Parea sa fie singur intr-o lume a lui, departe de agitatia din club, de fum, de rasetele ascutite ale fetelor care bausera prea mult si de glumele deocheate ale barbatilor.
La un moment dat a deschis ochii si a privit direct spre ea. Iulia nu stia daca ameteala care o curpinse era de la alccol, de la inaltimea ametitoare a scaunului pe care era cocotata sau de la senzatia de fluturasi in stomac pe care i-a provocat-o acea privire. Intensa, adanca. De fiecare data simtea ca ii citeste sufletul cand o privea. Intr-un final a zambit usor, i-a facut semn de salut din cap.
Si a inceput sa cante “Sonata lunii”. Stia de la ultima lor intalnire ca e piesa ei preferata. A zambit si ea, simtind un nod in gat. Si-a intors privirea de la el. Anca o privea cu atentie :
“Crinule, sa nu-mi spui… Stii ca e insurat, nu?”
“Stiu” a soptit ea si o lacrima neascultatoare a luat-o la vale printre pleoape.
“Ufff, ma, puiule! Grea boala te-a lovit! Ai grija ce faci. E drum infundat. Cand ajungi la capat, nu ai ce face decat sa o iei inapoi sau pe aratura. Inainte nu se va mai putea.” “Nu stiu nimic. Si nu vreau sa stiu nimic. Stiu doar ca acum sunt fericita. Sunt fericita ca il vad.”
In pauza, el a venit sa le salute. Vorbea cu Anca, care incerca sa poarte o conversatie normala, iar el ii raspundea prinvind-o pe Iulia. Zambea din coltul gurii, cu acel zambet cunoscator, intelegator.
“Ce mai faci?”
“Bine. Am venit sa te vad cum canti” i-a raspuns Iulia, simtindu-se curajoasa dupa un pahar de Screwdriver .
I se cam urcase la cap, insa simtea ca pluteste. Era prima data cand simtea ca ar putea sa faca ceva nepermis, deosebit. Era gata sa sparga bariere, sa doboare obstacole, sa isi innabuse propriile limite.
“Vrei sa iesim sa luam o gura de aer? E cam mult fum aici”
“Sigur”
El a luat-o inainte si a luat-o de mana, creand culoare prin multime.
Pe drum era oprit de diversi cunoscuti, care il felicitau sau il intrebau diverse.
Ea nu auzea nimic din discutiile acelea, fiind prea preocupata de senzatia pe care i-o provoca atingerea mainii lui. Instinctiv, i-a strans mana mai tare intr-a ei si l-a mangaiat usor cu un deget. In sfarsit, au ajuns afara.
Era racoare, dar ea nu simtea nimic. Simtea ca ies flacari prin toti porii ei.
“Si ce mai faci, fata?”
In mod normal, s-ar fi simtit ofensata sa i se adreseze cineva cu “fata”.
Insa in gura lui, apelativul capata nuante de alint.
“Bine. Am venit sa te vad.”
“Da, ai zis asta deja.” A ras el. Ea era toata un zambet.
“Tu ce faci? Te bucuri sa ma vezi?”
„Da, ma bucur”
“Vroiam sa te intreb, ce faci dupa program?”
“Dupa program… sunt cuminte” a inceput sa rada in hohote.
“Hmm, chiar asa? Fara exceptii?”
“Si la ce fel de exceptie te-ai gandit?”
“La o cafea, la ora tarzie in noapte, la mine acasa.”
“Suna foarte tentant. Extrem chiar. Dar trebuie sa ajung acasa.”
Dezamagita, Iulia a facut o ultima incercare:
“Atunci, macar mai iesi o data cu mine afara cand termini? Vreau sa imi iau ramas bun”.
“Vedem” a zambit el.
Au intrat in club. Intre timp, Anca isi gasise un admirator cu care se conversa foarte vesela.
“Heey, unde ai fost?”
“Am luat aer” “Daaa, da, asa se spune acum?” a ras Anca. “Hai, spune tot”.
“Mai tarziu”.
Restul serii n-a mai reusit sa se gandeasca la altceva decat la momentul de final.
Se tot fataia pe scaun, nerabdatoare. Nici muzica nu a reusit sa o calmeze. De fiecare data cand ii mai arunca o privire simtea ca se topeste. Cand s-a terminat programul, el a fost abordat de o tipa.
Iulia urmarea nelinistita cum conversatia se lungea. Anca o tot batea la cap sa plece, asa ca s-a hotarat sa mearga la el si sa ii spuna la revedere. S-a apropiat de ei, temandu-se de o primire rece si de o despartire formala. L-a batut pe umar:
“Eu plec. La revedere!”
“Stai putin!” a zis el. “Diana, te rog, fa cunostinta cu o prietena de-a mea: Iulia. Diana este sotia patronului acestui club, prietenul de care ti-am vorbit.”
“Incantata” Iulia a simtit un fior de usurare. Nu era vreo admiratoare de-a lui. Era o prietena.
“Scuza-ma putin, Diana. Ma intorc imediat”
S-a ridicat de la masa: “Hai sa te conduc” .
Au iesit impreuna. Anca astepta la usa:
“Heey, maestre, ce faci? Ai fost fantastic, ca de obicei. Dar… hmm… aaa… hai, la revedere” s-a balbait Anca, observand semnele prietenei ei.
Iulia s-a intors spre el, zambind.
“Ma bucur ca am venit azi. A fost o seara… deosebita”.
S-au apropiat usor unul de altul si usor, ca prin vis, ca intr-o strafulgerare, buzele li s-au atins. Au fost doar cateva clipe, insa ei i s-a parut ca timpul s-a oprit in loc. Si ca, pentru prima data, era exact acolo unde trebuie sa fie. La locul ei.
“Hai, fugi!” A privit-o inca o clipa si apoi a intrat in club. Ea s-a intors si a inceput sa alerge ca sa o prinda pe Anca din urma. Aceasta astepta la coltul strazii, cu telefonul la ureche, incercand sa cheme un taxi.
“Ei? Cum e?” a intrebat-o cand a vazut-o.
“Ne-am sarutat” a reusit Iulia sa spuna, gafaind. S-a lipit de o cladire, ametita, fara suflu. “Ne-am sarutat…”

Zilele ce au urmat s-au scurs intr-o alternare continua intre agonie si extaz. Amintirea sarutului ii facea inima sa salte intr-un ritm nebunesc, iar gandul ca aceasta iubire este imposibila o aducea in pragul disperarii. N-a mai iesit din casa zile in sir, o deranja orice contact cu lumea. Nu mai raspundea la telefoane. Anca o suna in disperare, iar bataile ei in usa au ramas fara raspuns. Dupa aceste clipe de agonie, intr-o noapte, dupa o sticla de vin si un pachet de tigari a luat o hotarare: isi va trai iubirea, asa cum se va putea. Fara obligatii, fara regrete, fara intrebari, fara pretentii. Vroia doar sa il iubeasca sis a o lase s ail iubeasca. Cat timp? Atat timp cat va vedea in ochii lui stralucirea pe care a vazut-o cand i-a oferit acel sarut.

A doua zi a sunat-o pe Anca. Si in aceeasi seara au iesit din nou in club. A vazut-o in timpul unui fragment din Tosca lui Puccini si i-a zambit familiar. Iulia a simtit cum I se strange stomacul de drag si si-a dat seama ca pentru acel zambet ar fi in stare sa se lupte cu o lume intreaga. In pauza a venit la ea, a luat-o de mana si fara un cuvant a condus-o afara. “Ce faci, fata?” “In acest moment – minunat!” L-a luat in brate si si-a sprijinit pentru o vreme obrazul pe pieptul lui. Se simtea atat de natural si de la locul ei in bratele lui, incat nu isi putea imagina cum a putut trai atata vreme fara asta. I-a ridicat barbia cu un deget, a privit-o in ochi si a sarutat-o usor. “Ce faci dupa cantare? Vrei sa mergem la o plimbare?” “Mi-ar placea, dar nu pot” “De ce?” si a simtit cum lacrimile i s-au adunat sub gene. “As merge cu tine fara sa clipesc. Dar nu pot sa fac asta. Mi-ar fi ciuda ca nu m-as putea bucura cu adevarat de tine. Maine m-as simti mult prea vinovat. Si imi place prea mult de tine ca sa fie doar o noapte…” “Scuza-ma, ma duc sa-mi caut inima, tocmai mi-a zburat din piept” A ras, a strans-o in brate si a sarutat-o pe frunte. “Sa cred ce imi spui?” “Pe de o parte e adevarat ce iti spun… Pe de alta parte ar fi mai bine pentru amandoi sa nu crezi…Gata, nu mai zic nimic. Am spus prea multe pentru o singura noapte. Sa ne intoarcem” … La plecare, a mers la el si si-a luat ramas bun. A tinut sa o conduca din nou pana la usa, unde i-a dat un nou sarut. Ea i-a strecurat in palma un servetel pe care ii scrisese adresa de email “Daca iti va face placere…”

In timp ce se indreptau spre taxi, Anca a murmurat ca pentru sine: “Este adevarat ce se spune…Ingerii cad primii….”

“Mihai_08 wish to add you as a friend”
Iulia se uita nedumerita la mesajul care ii aparuse pe ecran. Se mai si speriase pe deasupra, fiind concentrata asupra unui proiect pentru facultate. “Cine naiba e Mihai?” se intreba ea, cu mouse-ul fixat pe “Decline and block” “O fi vreun virus!” In ultima secunda insa, a avut o revelatie: “Dar daca o fi…” Si cu degete tremurande a dat click “Accept”.
“Nu-mi vine sa cred !” i-a scris ea, in pragul unui atac de inima.
“Crede si nu cerceta!”
“Doamne, el e! Iti multumesc” si-a zis in sinea ei, pentru ca in secunda urmatoare sa sara de pe scaun si sa inceapa sa topaie prin camera.
“Ce faci acolo? Mai respiri?” a tachinat-o el.
“Cu greu” si spunea adevarul. Atata agitatie ii taiase respiratia. “Ce faci?”
“Sunt la studio. Fac o pauza intre inregistrari”
“Ce studio? Ce inregistrari?” s-a mirat ea.
“Lucrez la un album. Studioul e al prietenului meu, Cristi, patronul clubului.”
“Un album??? Wow! Nu aveam idee! O sa fiu prima care o sa-l cumpere!”
“Nici nu ma indoiesc!”
“Canti vinerea asta?”
“Dap!”
“Voi fi acolo!”
“ Ok. Trebuie sa ies. Mai vorbim! :* “

In secunda urmatoare a sunat-o pe Anca. Care a informat-o, spre disperarea ei, ca nu o poate insoti in club. Pleca din oras cu noul iubit. Restul zilei s-a tot gandit cum sa faca sa mearga in club, daca nu are cu cine. Intr-un final, a ajuns la concluzia ca, pentru a-l vedea pe Mihai, poate s-o faca si pe asta.
A doua zi, a reusit sa-l prinda pe messenger si i-a spus ca vine singura.
“Poti sa stai cu mine la masa” i-a zis el.
“Eeuu?? La masa ta?? Dar… dar… acolo stau multi necunoscuti” imediat si-a dat seama ce tampenie a scos. “Adica, nu cunosc pe nimeni. Ce vor zice prietenii tai despre mine? Ce caut eu acolo?
“O sa va  prezint, deci nu vor fi chiar necunoscuti.” A ras el. Esti o prietena de-a mea!”
“Si… ma conduci acasa dupa aia?” “Te rog, spune DA” si-a zis ea in gand, cu degetele incrucisate. “
“ :)) Esti o persoana tenace.”
“Asta nu e un raspuns”
“Raspunsul este… DA!”

Restul saptamanii a trecut mult prea greu pentru Iulia, care numara minutele pana la seara cea mare. Era aeriana, la cursuri nu auzea nimic din ce spuneau profesorii, facea scenarii, vorbea cu el in gand, zambea tamp privind prin pereti.
Vineri seara a intrat in club emotionata, cautandu-l din priviri. Cand a vazut-o, a venit, a pupat-o pe obraz “Ce faci fata?” si a condus-o la masa. A facut prezentarile si apoi a plecat. Incepea programul. Iulia a recunoscut-o pe Diana, sotia lui Cristi, pe care i-o prezentase Mihai data trecuta. A incropit o conversatie politicoasa cu ea si a fost incantata sa descopere ca o placea pe femeia aceea vesela si deschisa. In pauze, Mihai venea la masa, mai vorbea cu ea, cu restul celor de la masa, insa pleca adesea la alte mese, chemat de altii. La finalul programului, pe la 3 dimineata, a venit si i-a spus ca o asteapta in fata clubului in cinci minute. Iulia a asteptat timpul stabilit, apoi si-a luat ramas bun de la Diana si a plecat. El o astepta langa masina. I-a deschis portiera, apoi a urcat in masina si au plecat.

Mai tarziu, cand a intrebat-o Anca, nu si-a adus aminte ce au vorbit. Si-amintea ca prin vis ca l-a privit tot timpul, ca s-a jucat cu mana in pletele lui, ii admira profilul in timp ce conducea, concentrat asupra drumului si s-au sarutat la fiecare semafor rosu intalnit in cale.  Ajunsi in fata blocului ei, el a acceptat sa urce “la o cafea”. Au inceput sa se sarute inca din lift si au intrat pe usa imbratisati. Si exact cand nu se mai astepta, cand nu mai credea ca exista intoarcere, cand totul era perfect, el i-a luat fata in maini si i-a spus “Nu pot sa fac asta!” Si a plecat…

“A doua zi m-a sunat. Mi-a spus ca tu i-ai dat numarul.”
”Da, m-a sunat pe mine si mi l-a cerut. M-am gandit ca nu te superi, asa ca nu ti-am mai cerut aprobarea sa i-l dau.”
“Iti dai seama ca nu m-am suparat” Iulia ii zambi amar Ancai. “Am crezut ca visez cand i-am auzit vocea. Am stat de vorba cam o ora, eu eram intr-o pauza de cursuri, nici n-am mai ajuns la urmatorul curs. Si-a cerut scuze pentru plecarea lui brusca. A glumit ca asta e “telefonul de dupa” si ca vrea sa ma asigure ca i-a placut mult. Dar ca nu isi poate permite asa ceva acum. Mi-a spus ca nu e genul de om care sa poate duce o viata dubla. Ca s-ar simti mult prea sfasiat intre doua existente paralele. Ca i-ar placea sa poata spuna lumii intregi ca a gasit ceva frumos in mine si ca nu ar putea ascunde asta. Si…”
“Si ce? Ce-a mai zis?” a intrebat-o Anca, ingrijorata de pauza mult prea lunga.
“Si mi-a mai spus ca nu o femeie ne desparte” a spus Iulia oftand… “Ci un… barbat”
“Cum adica un barbat?” Anca ramasese cu gura cascata.
“Are un copil. De fapt, va avea. Sotia lui este insarcinata. Trebuie sa nasca in cateva saptamani. Stiai?”
“Nu…” prietena ei amutise. “Si… cum a ramas?”
“A ramas… ca-n gara. La final mi-a spus ca m-a intalnit prea tarziu. Daca m-ar fi cunoscut acum sapte ani, ar fi fost o alta situatie. Prea tarziu..” a murmurat ea, clatinand din cap. “Povestea vietii mele… niciodata nu mi s-a intamplat si mie ceva exact atunci cand trebuia. Niciodata la timp, mereu prea tarziu!” si, intr-un acces de furie, a luat scrumiera plina de pe masa si a trantit-o urland de perete.
Anca a sarit de pe scaun si si-a cuprins in brate prietena care plangea in hohote.
“De ce? De ce eu? De ce mie? Cu ce-am gresit?”
Au ramas imbratisate pe podea pana tarziu in noapte, pe intuneric, Anca soptindu-i cuvinte linistitoare in ureche, ca unui copil mic.

                                                                                       * * *

Trecusera cateva saptamani de cand Mihai plecase in felul acela ciudat din apartamentul Iuliei. Venise vara si in curand ea trebuia sa plece in vacanta acasa, la parinti. Vrusese sa ramana in Bucuresti, insa tatal ei fusese implacabil: “Vii acasa! Nu ai ce face singura o vara intreaga in Bucuresti. Plus ca nu are rost sa platim chirie pe perioada verii, daca nu ai treaba acolo.”
In vinerea dinaintea plecarii s-a dus in club din nou, sa isi ia ramas bun, fara sa-l anunte ca vine. S-a asezat la bar, si-a comandat o bere si si-a aprins o tigara.
Venise prea devreme. El nu ajunsese inca. A stat cu ochii pe usa tot timpul, pana l-a vazut intrand. Si-a pus mana pe inima, incercand sa-si potoleasca zbuciumul provocat de emotia revederii si a sarit sa-l intampine.
“Ce faci, fata?” a ras el, zarind-o.
“Am venit sa te vad.”
A zambit, observand ca aceste replica deja le intrasera in obicei, ca formula de salut. “Cu cine ai venit?”
“Singura”
“Atunci vino la mine la masa.”
S-a reintalnit cu Diana, pe care a salutat-o incantata.
“Bine ai venit! Ma bucur sa te revad. Mai ales ca e o seara speciala pentru Mihai”
“Cum asa?” s-a mirat Iulia.
“Azi a nascut sotia lui”
“Aaaa, ce frumos! Nu stiam!” a ingaimat Iulia, fortand un zambet. “Scuza-ma putin, merg pana la toaleta”
A intrat in una din cabine si s-a prabusit pe gresia rece. Nu reusea sa isi revina din soc. Stia ca are o sotie, stia ca este insarcinata. Si totusi, nu se putea abtine sa nu observe ironia destinului in toata situatia.
Seara in care ar fi trebuit sa ii spuna la revedere pentru doua luni de zile, seara in care el ar fi luat-o in brate, soptindu-i cat de mult ii va lipsi, seara EI, se transformase in seara in care el devenise tatic. Seara familiei lui!
Dupa ceva vreme, s-a adunat de pe jos, si-a sters lacrimile si cand a fost sigura ca nu se mai vede nici un semn al ravaselii ei sufletesti s-a intors la masa.
El canta si i-a zambit cand a trecut pe langa pian.
La finalul serii l-a rugat sa o conduca pana afara.
Au iesit impreuna si ea zambind l-a felicitat pentru copil.
“Multumesc!” a raspuns el incantat.
“Stii, am venit in seara asta sa-mi iau ramas bun. Plec acasa, la parinti, pe perioada verii”
“A, da? Si de ce esti trista? Focsani nu e capatul pamantului. Si o sa mai vii tu pe aici.”
“Imi vei lipsi. Nu pot sa stau fara sa te vad o saptamana, dar doua luni? Ce ma fac eu fara tine?”
“Nu face asta! Nu e bine! Stii si tu!” a zis el, foarte serios.
“Stiu ca nu e bine, la dracu`!” a strigat ea, disperata. “Dar e mai presus de mine!”
“Oricum, a zis ea, respirand adanc, daca nu as sti ca si tu simti ceva pentru mine, mi-ar fi mai usor sa plec. Sa ma desprind de tine. Daca mi-ai spune sa plec din viata ta, as pleca. Vrei sa plec?”
“ Vreau sa pleci si nu vreau sa pleci. E atat de al dracului de complicat!”
“Nu, nu ma lua asa. Asta nu e un raspuns.”
“Nu pot continua asa. Deja de cate ori intru in club te caut cu privirea. Ai devenit o dependenta si nu mi te pot permite.”
“Vrei sa plec?”
“Trebuie sa pleci!”
“….Ramas bun, iubirea mea!” a soptit ea, cu lacrimile siroind, dandu-i un sarut pe obraz.
S-a intors si a pornit spre noapte.
Dupa cativa metri a intors capul. El statea inca in usa, trist, privind-o.
S-a urcat intr-un taxi si, pana acasa, a soptit obsesiv, ca o nebuna: “Prea tarziu… prea tarziu… prea tarziu…”

Pe la mijlocul toamnei, Mihai primi o scrisoare pe adresa clubului. Se uita la ea mirat,  intoarse plicul pe toate partile, nereusind sa isi idea seama cine ar putea fi destinatarul. Intr-un final o deschise. Era o foaie mototolita, patata pe alocuri, de parca cineva ar fi stropit-o cu apa. Incepu sa o citeasca:

„Iubirea mea,
Indraznesc sa te deranjez din nou, desi m-ai facut sa inteleg foarte clar ultima data cand ne-am vazut ca prezenta mea in viata ta te face sa suferi. Promit ca este ultima data. N-am vrut sa te parasesc fara sa iti spun tot ce as fi vrut sa iti spun in trecut si n-am putut, poate nu mi-am gasit cuvintele, poate nu a fost momentul potrivit.in fine, nu mai conteaza.

Iti multumesc pentru tot. Mi-ai oferit mai mult decat iti poti imagina, mai mult decat poate ai vrut sa oferi. Mi-ai refuzat imbratisarea, dar ti-am atins sufletul, pentru o secunda. Si secunda aceea a valorat mai mult decat ar insemna o viata fara de sfarsit, dar fara tine. Mi-ai oferit zambetul, care mi-a trezit sufletul amortit. Mi-ai oferit privirea ta, care a citit pana in strafundul fiintei mele. Mi-ai oferit mana ta, care mi-a calauzit pasii. Mi-ai oferit sarutul tau care mi-a ars buzele. Mi-ai oferit imbratisarea ta, singurul loc pe lumea asta care s-a potrivit perfect trupului meu. Mi-ai oferit un colt de paradis in aceasta lume profana. M-am nascut cu mult timp in urma, dar abia cu tine am trait cu adevarat. Pentru toate astea si pentru tot ce ai fi putut sa imi dai, dar mi-ai refuzat, iti multumesc.

Nu vreau sa lungesc aceasta scrisoare, cuvintele prea multe isi pierd sensul si incep sa se repete prin inlantuirea de fraze. Inchei acum, nu inainte de a te ruga ca, din cand in cand, cand vei canta „Sonata lunii” sa te gandesti la mine. Si sa mi-o dedici in gand. Te voi simti, oriunde voi fi. Iar cand vantul iti va rascoli pletele lungi, atat de dragi mie, tot eu voi fi..
A ta, Iulia”

Isi ridica ochii de pe foaie, plin de presimtiri negre. Incercase sa nu se mai gandeasca la ea, fusese chiar usurat cand plecase si nu mai daduse nici un semn in acest timp. Nu fusese mai bine, dar fusese mai simplu. Acum, brusc, revenea in viata lui, intr-un mod ciudat. Se uita la data de expediere. Fusese pusa la posta in urma cu doua saptamani. Forma numarul Ancai cu degete tremurande.

„Buna, Anca! Ce faci?”
„Aaa.bine!”
Avea o voce ciudata, infundata, de parca era racita.
„Vroiam sa te intreb ceva!…Aaaa..mai stii ceva de Iulia? Am primit azi o scrisoare de la ea si.aaa.e cam ciudata.in fine, stii ceva de ea?”
Dupa o lunga tacere, Anca ii raspunse:
„Nu vroiam sa iti transmit asta prin telefon, nu stiam ca ti-a scris..Iulia.aa.a murit acum doua saptamani.” Zise Anca si izbucni in plans.
„CUM?” ramase impietrit. Isi gasi cu greu cuvintele ca sa intrebe: „S-a sinucis?” si simti cum gura i se inclesteaza la pronuntarea lor.
„Nu… Pur si simplu .s-a stins.Toata vara si-a petrecut-o in pat, asta o stiu de la mama ei, pentru ca ea nu a mai dat nici un semn de viata si nu mi-a raspuns la telefoane. Era trista, deprimata, nu mai vorbea cu nimeni, refuza orice incercare de apropiere din partea oricui. Manca foarte putin. Au chemat un doctor, insa nu a avut ce sa-i faca. Zicea ca e anemica si ca e putin deprimata. Nimeni nu a banuit gravitatea situatiei. Ea oricum era o fire mai retrasa, asa ca parintii nu s-au gandit la ceva rau. Nu a mai vrut sa traiasca si a murit.” Anca plangea sfasietor in telefon si Mihai cu greu intelegea cuvintele teribile pe care i le spunea. In capul lui abia incepea sa se formeze imaginea tragediei. „Probabil ultimul lucru pe care l-a facut a fost sa iti scrie tie” zise ea amar.”Te-a iubit, Mihai! Te-a iubit si iubirea asta a omorat-o!” La celalalt capat al telefonului nu mai era nimeni, insa lui inca ii rasunau  ca un ecou cuvintele Ancai. Si fiecare cuvant ii infigea un pumnal in suflet.

                                                                         ***
Cateva zile mai tarziu, pe o ploaie marunta, trista, de toamna, oamenii care treceau pe langa garduletul cimitirului din oras priveau uimiti de sub umbrele cum un barbat plangea in hohote si striga, prabusit pe un mormant .

„Te iubesc!” Barbatul plangea cu lacrimi amare, prabusit pe un mormant proaspat sapat. Degetele sale sapau zadarnic in pamantul afanat cu miros de frunze rascolite si radacini putrezite. Lacrimile ii curgeau pe obrajii murdari de pamant si se uneau cu picaturile de ploaie de noiembrie. Te iubesc, te iubesc, ma auzi? Imi pare rau..TE IUBESC!!!!

Pentru ca nu ai putut sa spui „Nu”

 

Recunosc. Este vina mea. Pentru ca am refuzat sa citesc printre cuvinte. Pentru ca am inchis ochii atunci cand privirea ta ma evita. Pentru ca am negat sa accept realitatea, atunci cand tu te indepartai de mine, aproape pe nesimtite, incet, dar sigur.

Acum stiu…Mi-a luat ceva timp. Si asta nu datorita tie. Nu m-ai ajutat. Da, tu mi-ai oferit toate semnele, dar cuvintele tale mi-au spus altceva. Si eu aveam nevoie de cuvinte…aveam nevoie sa aud un simplu cuvant, pentru a putea incheia povestea. Un simplu „Nu” ar fi salvat multe…luni de incertitudini…mii de intrebari… nopti albe in care ma intrebam ce semnificatie a avut vreun gest de-al tau, sau un zambet….furtuni de lacrimi…

E vina mea…pentru ca te-am lasat sa ma faci sa ma simt mai putin decat sunt…ca am uitat sa ma apreciez la adevarata valoare. Stiu cine sunt si ce pot, totusi, dispretul tau m-a facut sa ma simt mica, urata, umila…Si probabil ca m-ai dispretuit si mai mult, simtind asta. Pentru ca daca eu am uitat sa ma valorez si sa ma iubesc, ce pretentie puteam sa mai am de la tine? Da, e vina mea…

Dar…e vina ta! Pentru ca atunci cand ti-am oferit iubirea cu amandoua mainile, tu nu ai avut curaj…si m-ai lasat in deriva…”E complicat!” mi-ai zis. „Nu pot sa iti dau raspunsul pe care il astepti!”…”Tu traieste-ti viata, asa cum vrei!”…”Dar niciodata sa nu spui niciodata!”…”Raspunsul e ala care vrei tu sa fie!”…”O sa povestim o data mai multe la o cafea!”…Iar eu am tradus: „Da, si eu te vreau, dar mi-e frica…hai sa bem o cafea odata, si cine stie…”. Si am asteptat acea cafea….mult timp, ca inecatul care se agata de ultima creanga gasita plutind intr-un ocean invins de furtuna, iar cand ti-am dat cu „sec”, ca la poker, te-ai iritat, ca doar…vorba aia, tu „si vrei, si poti, si stii…dar ce atata graba?”

E vina ta! Pentru ca tie nu iti place sa spui „Nu”. Preferi sa dai de inteles…dar asta nu e dovada de bun simt sau atentie pentru sentimentele celor din jur, cum poate iti place sa te convingi. E doar semn de lasitate. M-ai fi ranit mai putin daca aveai acel curaj. Ar fi durut mai putin. Insa felul in care ai ales sa procedezi, nu a facut decat sa imi prelungeasca agonia, pentru ca mi-ai intretinut o iluzie.

Nu stiu cine esti. Credeam ca stiu. Si iubeam ceea ce credeam ca stiu. Si credeam ca meriti sa te astept. Dar acest du-te – vino pe care l-ai jucat cu mine atata timp, cu zile in care ma chemai mai aproape, cu un zambet, cu un gest, cu o gluma, care alternau cu zile in care nici nu ma priveai, m-a rupt in bucati…Mi-ai omorat iubirea incet, cu fiecare cuvant urat, fiecare privire evitata, fiecare clipa in care mi-ai intors spatele. De fiecare data cand ma chemai inapoi, eu veneam, dar veneam mai putina de fiecare data….la fiecare izgonire pierdeam pe drum o parte din iubire, prin fiecare lacrima varsata, prin fiecare crestatura in inima. Iar acum, m-ai alungat pentru ultima data. Si am pierdut acum tot…ma durea tot, asa ca a trebuit sa ma dezbrac de toate. Inima era doar o adunatura de zdrente inlacrimate, asa ca am lasat-o in urma, imi ramasese prea mica, si mi-era frig. Tu ma dureai prea tare, asa ca te-am desprins din radacini, si te-am abandonat pe drum.

Ai lasat in viata mea o gaura imensa, sub forma unei inimi frante, prin care iubirea s-a scurs si s-a adunat in balti de lacrimi. Acea gaura nu a putut fi acoperita cu nimic, oricat am incercat. Nici un petic nu a fost potrivit. Si nu ma mai pot atasa de nimic ce apare nou in drumul meu, pentru ca gaura e prea mare, si oricat as incerca sa ma agat de lucruri si oameni noi, totul se scurge prin acea gaura. Nu ramane in urma decat intuneric si pustiu arid. Si balti de lacrimi.

Sa nu ma mai chemi inapoi…Nu mai e nimeni aici…