O masa pentru o persoana, va rog!

 

Sunt sigura ca  fiecare dintre voi ati avut macar o data in viata o perioada in care sa fiti singure, neimplicate intr-o relatie de cuplu si ca v-ati intalnit si voi cu situatia ingrata cu care ma intalnesc eu in ultima vreme.

De exemplu, sa zicem ca aveti chef intr-o seara sa mergeti la restaurant. Sau la o terasa, ca tot e vara. Si toti prietenii vostri sunt ocupati. Ce faceti? Stati in casa, sperand ca unul din amici sa isi faca timp pentru voi in alta zi, frustrate, pentru ca era vremea asa de misto si ati fi avut chef sa leneviti pe o canapea la umbra, sau ca ati avut o zi grea si ati fi avut nevoie de destindere, sau….mergeti totusi singure? Daca alegeti ultima varianta, sigur veti intalni privirile ciudate aruncate de chelneri si de vecinii de masa, cand vor vedea ca stati singure la masa, fara nici un insotitor.

Eu una, m-am saturat sa fiu privita crucis si sa simt susoteli in ceafa, daca am chef sa ma duc la o terasa. Sau la restaurant. Sau la piscina. Sau la film. Mi se pare normal sa fac ce vreau, cand vreau, fara sa depind de programul prietenilor.

Dar se pare ca societatea nu accepta ideea ca o femeie sa iasa undeva neinsotita. Am depasit demult secolul XIX, cand femeile erau niste domnite neajutorate, care nu scoteau capul in lume fara dama de companie. Si totusi, mentalitatea se pastreaza. Daca iesi singura undeva, oriunde, vei starni doua tipuri de reactii (testate): fie priviri mirate, pline de mila pentru situatia ta de femeie singura, fara nici un barbat alaturi, fie priviri…pofticioase si ranjete apropo, pentru ca da, daca ai venit singura, inseamna ca ai venit la agatat.

Ma revolta aceasta incadrare a femeilor in sablonul de: “plus o persoana”  Paradoxal, pentru a fi vizibile ca individualitate, trebuie sa faca neaparat nevoie dintr-un cuplu. Altfel, e ceva in neregula cu ele. E ceva absolut normal ca un barbat sa apara singur la club, in vacanta, la restaurant, oriunde, insa pentru o femeie e ca si cum ar aparea pentru prima data in lume in pantaloni, precum Elizabeth Smith Miller acum un secol.

Pana si reclamele cu premii promoveaza ideea de “doi”. Poti castiga “doua” bilete la cinema, “doua bilete” de vacanta, “doua” invitatii la concert. Ce e in neregula cu “unul” singur? Sau “trei”? Poate vreau sa merg cu cele doua prietene ale mele, acum daca voi castiga ce fac, bag cearta intre ele? Sau mai bine, le trimit pe ele doua, ca sa nu provoc scandal, iar eu ma duc la cinema. Singura!

Imi reclam dreptul de a bea un cocktail singura la o terasa, fara sa ma intreba chelnerul “Mai vine cineva?” pe un ton ce exclude raspunsul “Nu”.  De a dansa singura in club, fara a fi etichetata drept “usoara”. De a merge la cinema fara sa ma roage cineva sa ma mut un scaun mai incolo, ca e cu sotul si e doar un loc liber langa mine, si daca eu tot sunt singura, pot sa stau si in alta parte. De a merge la piscina cand am eu chef, fara sa imi ceara nici un tip lotiunea de plaja si in plus, sa ma roage sa il dau si pe el pe spate.

Vreau “O masa pentru o persoana, va rog!”, fara sa am senzatia ca tocmai mi-am dezvaluit o fantezie sexuala in fata unor necunoscuti.

Reclame

Sufletul pereche – mit sau realitate?

In ultima vreme ma bantuie cliseele, se pare… Eu una, sunt o sceptica. Nu numai ca nu cred in suflete pereche, dar nici macar nu mai cred in ideea de cuplu, pur si simplu. Si sunt multi ca mine acolo, in lume. Eu una, m-as multumi nu cu ideea “ si au trait fericiti pana la adanci batraneti”, ci cu ideea mai banala, mai aproape de realitate “si au trait fericiti pentru o vreme”, pana cand au aparut discutiile legate de bani, job, timpul prea putin petrecut acasa, pasiunile ne-comune, prietenii ne-comuni, deci nepotriviti si multe altele de acest gen…

Ma uit la Sex&The City. In reluare. Si intr-unul din episoadele vazute azi, se trateaza aceasta tema a “sufletului pereche”. Si cum in ultima vreme, cativa din prietenii mei, deveniti peste noapte “credinciosi” in acest concept mi-au tot facut marturisi pe tema aceasta, am inceput sa reflectez.

Exista oare acest suflet pereche? O expresie atat de simpla, dar care inseamna atat de mult…Nu e oare periculos sa ne punem toate sperantele in acest concept….sa credem ca in tot universul asta exista doar un singur om…unul singur, potrivit noua? Si daca nu il intalnim ce se intampla? Traim incompleti pana la sfarsitul vietii? Tristi? Ratati? Si daca totusi il intalnim si nu il recunoastem? Sau poate il recunoastem, dar…nu dureaza…daca e casatorit deja? Daca nu ne iubeste inapoi? Daca ne iubeste si totusi dupa un timp, se rupe totul in ritmul cotidian? Ce facem? Ne continuam viata…cautand ce? Ca doar sufletul pereche tocmai l-am lasat pe drumul vietii, asteptand alta “ocazie”.  Si daca sufletul nostru  pereche inca nu s-a nascut? Ce facem? Il asteptam, eventual il si luam din gradinita sa ii facem educatia? WTF? Doar nu suntem in seria Twilight! In viata reala, pentru asta, am fi acuzati si condamnati pentru pedofilie instant. Sau, si mai amuzant! Daca e mult mai in varsta decat noi? Cu un picior in groapa? Asta ar fi interesant de luat in calcul doar daca ar avea banii lui Columbeanu…

Si daca iubim un om cu toata puterea si totusi, in timp, relatia se termina…inseamna ca nu a fost sufletul pereche? Ci doar un concurent in cursa pentru trofeul suprem? Pai, daca e asa, pana la urma de unde stim care e sufletul pereche? Pentru ca de fiecare data cand vom iubi, vom considera ca l-am gasit. Cum recunoastem originalul de restul “made in china”?

Daca stau sa ma gandesc, imi place cuvantul “suflet”….si imi place cuvantul “pereche”…mai departe de atat…m-ai pierdut…

Una din prietenele mele cele mai bune crede cu tarie si naivitate in acest ideal. Desi toate relatiile ei s-au sfarsit prost. Desi isi alege cei mai nepotriviti barbati. Desi iubeste cu tarie de fiecare data. Si fiecare din ei a fost “sufletul ei pereche”. Atat de pornita a fost sa imi demonstreze ca iubirea absoluta exista, incat mi-a dedicat un post intreg pe blog, spunandu-mi ca “Dragostea exista, draga mea!” De unde atata credinta, dupa atatea rateuri, daca pot sa intreb? Un alt prieten bun (da, dragul meu, de data asta despre tine vorbesc 😉 ) iubeste pentru prima data in viata cu adevarat. Si il cred ca asa simte, de fapt, chiar m-a surprins sa gasesc asemenea sentimente la un barbat. Si mi-a marturisit ca daca aceasta iubire nu se va implini, pentru el s-a terminat. Nu va mai iubi niciodata. Nu va mai crede…

Si de aici, intrebarea: de unde stii ca el/ea este THE ONE? Revin: daca nu va merge aceasta relatie, data viitoare cand vei iubi (caci, da, vei iubi, desi spui ca e imposibil acum, asculta o femeie care credea ca totul e sfarsit pentru ea, si totusi a iubit din nou), vei considera ca noua relatie reprezinta sufletul pereche? Atunci, ex-ul ce a fost? Ca parca si el a fost suflet pereche. Te-ai inselat? Sau exista mai multe suflete pereche?

Eu personal, sper din tot sufletul sa fie mai multe. Ar fi o lume teribil de singura si de amenintatoare daca ar exista unul singur. Nu cred ca lumea ar rezista presiunii. Sa gaseasca exact acea piesa din puzzle-ul universal, care sa i se potriveasca perfect. O piesa din 6 miliarde…E un puzzle al dracului de complicat! Si pana si o piesa de puzzle are patru laturi. Asta doar daca nu suntem ghinionisti si nimerim un colt. Noroc ca Pamantul e rotund. Iar universul…e infinit! Ura!

Have relationships gone obsolete?

De la divort incoace, am inceput sa iau aminte la ce se intampla in jur. In special, la relatiile celor dragi sau cunoscutilor. Si pe masura ce incepeam sa vad mai multe si sa inteleg diverse mecanisme, m-am ingrozit. Relatiile in ziua de astazi sunt sortite esecului. Fie ca exista sau nu actul care oficializeaza uniunea, nu am vazut pana acum un cuplu fericit. De fapt, nu am intalnit persoana care sa spuna ca a facut alegerea corecta.

Prietena mea cea mai buna este intr-o casnicie fara viitor, desi au un copil impreuna. Prietena ei este cu un tip de ani buni, nu e fericita, dar vrea sa se marite neaparat, asa ca ii accepta toanele. Colegi, amici de-ai mei s-au balbait si au inceput sa dea din colt in colt cand i-am intrebat daca relatia lor merge. O persoana foarte speciala mi-a spus ca daca acum un an era in contra-timp cu partenerul de viata, in sensul ca daca unul venea devreme acasa, celalalt intarzia mai mereu, anul asta sunt pe aceeasi lungime de unda: vin amandoi tarziu acasa, nemaiavand timp sa se intalneasca. Copilul creste cu bona, dar ce mai conteaza lipsa de afectiune si atentie in ziua de azi, daca aduci bani acasa? O buna prietena din timpul liceului avea nunta in toamna si tocmai m-a sunat sa imi spuna ca s-a mutat inapoi la maica-sa, dupa o cearta ce a culminat o perioada lunga de lacrimi si frustrari. Un amic de-al meu s-a insurat weekendul asta, dar asta nu l-a impiedicat ca, cu o noapte inainte sa doarma la alta femeie. Si alta cunostiinta, tot barbat, are copil de 7 ani, e casatorit de 10 si calca pe alaturi, atunci cand simte nevoia. Si multi, multi altii..

Oare societatea de astazi ne-a schimbat atat de tare incat am pierdut semnificatia cuvantului “cuplu”? Oare nu mai stim sa fim intr-o relatie? Parintii nostri cum au reusit? Mai putin stress? Mai putine ispite? Mai multa constiinta? Suntem oare defecti? Suntem o generatie de sacrificiu, asa cum ni se spunea la scoala? Si trebuie sa sacrificam oportunitati, sanse  si multe chestii de care inaintasii nostri au avut parte, pentru a implementa schimbarea? Suntem oare nevoiti sa ne sacrificam sentimentele pentru ceva ce nici noi nu stim bine ca vrem? Pentru cariere? Pentru bani? Pentru luxul de a fi proprii nostri stapani si satisfactia orgoliului? Pentru ce?

Oare ne-am instrainat atat de mult unii de altii ca specie, incat nu mai stim cum sa comunicam unii cu altii daca nu e prin intermediul virtualului?  Avem ferme productive pe internet, o viata sociala virtuala activa, descoperim comori si insule, comunicam in timp real cu amicii plecati prin tari straine,  ne satisfacem cele mai nebune fantezii prin internet, dar nu stim cum sa ne comportam cu partenerul de viata odata ce am intrat pe usa dupa o zi lunga la birou. Nu mai iesim in oras, ca sa nu pierdem finala la Cupa Mondiala sau sa ne hranim animalele in Farmville, sau poate sa nu pierdem un episod din Lost. Nu stam acasa ca sa petrecem timp cu persoana de alaturi. Nu mai stim ce ii place sau cum e sa faci sex cu ea, dar stim perfect ce aroma de cafea sau ce culoare preferata are amantul! Care amant e si el in alta relatie si in loc sa stea cu nevasta, cand ajunge acasa intra pe mess sa vorbeasca cu tine.

Ce este in neregula cu noi? Avem un instinct natural, indus de euri, suntem mutatii infioratoare ale unei societati bolnave, de nu mai stim ca sa relationam si cum sa ne asumam responsabilitatea intimitatii cu alta persoana?

Am vazut o data un film in care, in viitor, modeul de a face sex era prin intermediul unor ochelari virtuali pe care cei doi le foloseau in timp ce stateau fata in fata, pe fotolii.  Ne apropiem de acel moment?

Suntem atat de satui si bulversati de repeziciunea cu care se schimba totul in jur, incat nu mai avem timp sa procesam informatiile, nu mai avem timp sa ne bucuram de nimic, doar luam la cunostiinta?

Devenim alergatori de cursa lunga intr-o lume virtuala, o lume tehnologizata si plina de posibilitati, si vrem mereu mai mult, vrem totul, desi nu avem timp sa ne bucuram nici de ce avem. Au ajuns relatiile umane sa fie bazate numai pe minciuna si iluzii?

Nu mai stim cum e sa simti fluturasi in stomac, la apropierea unei intalniri cu omul drag. Nu mai stim cum e sa te infiori la atingerea unei alte fiinte umane. Dar avem un orgasm cand castigam un nivel in plus la un joc pe net. Si  cand tipul care ne place (desi avem un om acasa, care si el poate vorbeste in acest timp cu altcineva pe mess) ne-a facut cu ochiul la o petrecere.

Intr-o lume care isi uita esenta , in incercarea de a experimenta totul, nu ma pot abtine sa nu ma opresc si sa ma uit in jur cu mirare: asta e tot ce ne asteapta? Nu exista nimic altceva, mai presus? Atunci…care e sensul? Pentru ca o viata fara un ideal maret e ca o cochilie goala. Suna bine, dar nu iti ofera valurile marii pe care le auzi in ea.

Refuz sa cred ca ne robotizam si ca facem lucrurile pentru ca asa trebuie, uitandu-ne instinctele naturale, pe care milioane de ani de evolutie au incercat sa ni le induca. Vreau fiori, vreau fluturasi in stomac, vreau exclusivitate, vreau imaginea primordiala a unui Adam si a unei Eve, care se plimba de mana prin Eden, iubindu—se cu puterea pe care numai sentimentul ca sunt ultimii (sau primii) oameni de pe Pamant poate sa o dea…